Patricia Moga

“Desperados on the Block”

Interviu cu Patricia Moga, actriţă

TRAILER FILM: http://www.youtube.com/watch?v=8Dd10uftafI

Patricia Moga a urmat studii de doctorat în teatrologie la Universitatea din München, oraş în care a locuit timp de 6 ani. Acum locuieşte la Viena. Primul său rol într-un film de lung metraj (“Desperados on the Block”) este cel al Clarei, o studentă de origine română ce locuieşte într-un cămin studenţesc din München şi care, nemaisimţind prezenţa lui Dumnezeu în viaţa ei, se hotărăşte să încalce cele 10 porunci, în speranţa că va primi un semn divin ce o va opri din drumul către pierzanie. O poveste încărcată de misticism, „un rol cu multe tăceri, e chiar ca un ţipăt mut”, după cum afirmă Patricia Moga.

“Desperados on the Block” (1h 29 min., coproducţie Germania-România), film regizat de Tomasz Rudjiks şi apărut în anul 2009, a fost prezent la festivalurile de film de la Saarbrücken şi San Sebastian şi a câştigat trei premii la a XI-a ediţie a Festivalului European de Cinema de la Lecce, Italia: prestigiosul premiu FIPRESCI (European Film Award of the Critics), Golden Olive Tree pentru cel mai bun film şi premiul CineEuropa pentru cel mai bun film, dar şi premiul pentru cel mai bun debut Funf Seen FF, fiind nominalizat şi la premiul Max Ophuls.

Un film despre singurătate, căutare de sine şi încercarea de a descoperi o sclipire de lumină şi iubire în bezna unei lumi reci, neprimitoare. Un film care merită a fi văzut şi revăzut.

Spune-ne câteva cuvinte despre tine: cum ţi-ai descoperit pasiunea pentru actorie, cum ai început, ce te-a atras?

La mine totul vine şi pleacă, se îndepărtează şi revine sub forme infinite. Despre pasiune nu cred că era vorba atunci, acum câţiva ani buni, în timpul liceului, însă simţeam că am o chemare căreia trebuie să-i găsesc răspuns, într-un fel sau altul. Am început prin a scrie, scriam din fragedă pruncie, tot ce-mi trecea prin minte, însă lucrurile se închegau mai degrabă în dialog şi, în ultimă instanţă, ca să-mi conving părinţii că nu vreau să fac ASE, am scris o piesă de teatru pe care am şi pus-o în scenă, la Câmpina, în oraşul meu natal. Înainte de asta, făcusem diferite spectacole la Castelul Iulia Haşdeu, inspirată de textele scrise de Iulia Haşdeu. Adunam oamenii, îi convingeam că merită să facem şi altfel de lucruri într-un oraş de provincie care dormita, ca multe altele după Revoluţia din ´89, şi unde, dacă doreai să respiri şi un strop de cultură, trebuia (oricât de mic ai fi fost) să-ţi sumeci mânecile de la haină şi să te pui pe treabă.

Sunt o fire luptătoare şi care dintotdeauna a dorit să realizeze lucrurile după cum îi dictează propria inimă din piept şi nu am făcut nici un compromis ca să ajung mai sus sau mai altfel decât sunt astăzi. Bineînţeles că am şi suferit, pe măsura ambiţiilor şi idealurilor avute, însă, de fiecare dată, în locul uşilor închise s-au deschis ferestre de poveste. Poate n-am ştiut mereu să privesc prin ele „noul Ierusalim” care se deschidea, însă am învăţat, ca fiecare dintre noi, cu timpul...

De ce ai plecat din România?

De ce am plecat din România... tocmai datorită uşilor închise de care vorbeam... M-am căsătorit şi am plecat pentru a urma studii de doctorat în teatrologie la Universitatea din München. Au fost ani extrem de bogaţi şi astăzi ştiu să mă bucur pentru uşile închise în România. Ele trebuiau închise, pentru a descoperi noi drumuri sau, mai bine spus, pentru a-l îmbogăţi şi a-l concretiza pe cel care îmi aparţinea mie şi numai mie... propriul meu drum. Momentan locuiesc la Viena. Am trăit în München mai bine de şase ani, până în vara acestui an...

Cum îţi place să-ţi petreci timpul liber? Dacă ai aşa ceva...

Nu cred că am avut vreodată timp liber... Sunt continuu în mişcare, dacă nu fizic, atunci lăuntric şi nu stau nici o clipă, pentru că viaţa trece mult prea repede şi nu pot s-o trăiesc fără să storc fiecare fărâmă de viu din ea.

Ce cărţi citeşti?

Sunt perioade de timp lungi în care nu citesc nimic pentru că scriu eu... şi atunci încerc să ascult în tăcere şi să observ cu înmiită atenţie orice mişcare şi orice suflu de viaţă din preajma mea. Mi se dilată simţurile, ştii, şi atunci citeşti cel mai bine în ceilalţi... Atunci descopăr poveşti fascinante şi unice, care încă nu au fost puse pe hârtie şi care, oricum, sunt ştirbite atunci când li se dă formă.

Momentan recitesc „Jurnalul unei fete greu de mulţumit” (Jeni Acterian).

Iar în privinţa muzicii... ce îţi place să asculţi?

Ascult muzică clasică, mai ales că Rafael, fiul meu de un an şi jumătate, e un meloman... La primul concert de muzică clasică în aer liber n-a mişcat timp de patruzeci şi cinci de minute. E fascinat de instrumente şi de potenţialul fiecăruia în parte.

Care sunt filmele tale favorite?

Filme... recunosc, iubesc „Decalogul” lui Kislowsky, îmi place „Macbeth”-ul lui Polanski, mă amuză „Lola Rennt” a lui Tykwer, mă cufund în întrebări cu „Veşnicia şi o zi” a lui Angelopoulos, mă trezesc la realitate cu „Panglica albă” a lui Haneke şi revin de fiecare dată la mine cu filmele lui Tarkowskij.

Vorbind de rolul Clarei din “Desperados on the Block”, te-ai regăsit în acest rol, în frământările personajului?

Nu, deloc. Patricia nu are nimic de-a face cu Clara sau ba da, are... i-am dat chip, dar eu sunt altceva, cu totul altceva şi altcineva decât Clara.

Cine eşti, cum te-ai autodescrie? Care sunt propriile tale frământări?

Mi-e greu să mă autodefinesc, apelând la câteva atribute, lipsite de ecou personal. Sunt deopotrivă romantică şi realistă, emoţională şi critică, empatică şi distantă. Mă feresc să spun cuvinte mari. Există un aspect de taină în fiinţa fiecăruia, care ne dă adevărata consistenţă existenţială, dincolo de certitudinile pe care ni le apărăm cu atâta vanitate. Faţă de Clara, din “Desperados”, eu nu pot să reduc relaţia cu Dumnezeu la un nivel moralist. Însă, desigur, criza de profunzime a Clarei, aceea că nu mai simte prezenţa lui Dumnezeu în viaţa ei, poate deveni oricând şi criza noastră.

Care a fost prima ta reacţie, primul tău gând atunci când ai primit propunerea de a juca rolul Clarei? Ţi s-a părut a fi un rol greu de interpretat?

„Minunat de greu!” - a fost gândul...

Primul meu rol într-un film de lung metraj are legătură cu frământări lăuntrice legate de religios, de noi şi Dumnezeu. Citeam mult Simone Weil, în perioada respectivă, o mistică franceză, şi ea zicea aşa: „Fiecare persoană e un ţipăt mut în dorinţa de a fi citită altfel”. Şi citatul acesta şi alte două m-au ajutat în descoperirea personajului. Altul, care mi-e foarte drag, sună cam aşa: „Omul trebuie să împlinească posibilul pentru a atinge imposibilul.”

Nu e un rol pe care să-l scoţi din pălărie... Am lucrat împreuna cu regizorul mult la nuanţe, am modificat împreună pasaje din scenariu, mai ales că e un rol cu multe tăceri, e chiar ca un ţipăt mut...

Care a fost cea mai mare greutate pe care ai întâmpinat-o la filmări, un lucru care ţi s-a părut a fi mai complicat?

Complicat mi se pare când intervin chestii mărunte, care împiedică lucrurile cu adevărat importante să iasă perfecte.

Echipa a fost în general formată din oameni extraordinari: regizorul, Tomasz Rudjik, care are o sensibilitate fantastică în lucrul cu actorul şi un respect infinit pentru ceea ce faci, un director de imagine ca Sorin Drăgoi cum rar întâlneşti şi care ai impresia că face magie şi nu cameră, o asistentă de regie care în tinereţe a lucrat cu Visconti... deci îţi poţi imagina ce atmosferă era la platou... Însă lipsa banilor îţi mai aduce în joc uneori şi probleme cu care, vrând – nevrând, trebuie să te confrunţi: machiajul de pildă, asta a fost o greutate, pentru că lucram cu persoane neimplicate, care doreau să-şi facă treaba repede şi gata.

Dar cel mai amuzant...?

Cel mai amuzant era când improvizam la platou şi te trezeai că îl pune regizorul pe sunetist să fie partenerul tău în film.

La ce proiect lucrezi acum – sau vei lucra în viitorul apropiat?

În curând va apărea un film de scurt metraj, pe care l-am filmat în vara

aceasta, în Germania: „Silent River”, o coproducţie româno-germană.

Un alt proiect la care lucrez momentan - un scenariu de lung metraj.

Îmi place să descopăr acelaşi lucru din mai multe perspective. Dincolo de faptul că am făcut studii doctorale în teatrologie câţiva ani, din dorinţa de a aprofunda teoretic realităţi practice cu care mă confruntam, am început să caut forme alternative de exprimare artistică. Şi am descoperit pictura de icoane, am descoperit poezia, am descoperit scrisul (scenariu) şi acum, de curând, terapia prin artă (o formă de prezentare a artei în lumea celor bolnavi, a celor care au cel mai acut nevoie de ea, dincolo de speranţă, medicină şi iubire).

Sunt acumulări pe care încă nu le-am aruncat în lume, ele sunt la dospit...

Câteva cuvinte pentru cititoarele revistei Business Woman...?

Nişte versuri: Un soare cu cheie / Şi-o umbră de cheie în mână / Un dor de a fi / Pentru ceilalţi lumină. / Vânt umed / Şi nor de nelinişte / Care plouă peste toate / Duhul iubirii / Descuiat şi răsărit / De ce e timpul totuşi umbrit?

Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş

pentru revista Business Woman Nr. 23, decembrie 2010

Credite foto: http://www.desperadosontheblock.com

Ioan Moga, Radu Dragomir, Dominique de Fazio

Sorin Drăgoi

Ochiul magic din spatele camerei

Interviu cu Sorin Drăgoi, director de imagine şi coproducător - ”Desperados on the Block”

Trailer film: http://www.youtube.com/watch?v=8Dd10uftafI

Pe Sorin Drăgoi l-am întâlnit la Bucureşti cu ocazia Festivalului Internaţional de Film din România (1 – 10 octombrie), venit aici din Germania cu filmul „Desperados on the Block”, în calitate de coproducător şi director de imagine al acestuia. Un film care mi-a atras atenţia şi pe care am dorit să-l văd şi a doua oară, datorită unor secvenţe filmate minunat, de o delicateţe şi o sensibilitate a imaginii extraordinare.

Dorind acest lucru, nimic nu m-a oprit să alerg prin ploaia unui Bucureşti întunecat, cenuşiu şi rece, de la Scala la Cinemateca Eforie, în acea seară de festival. Un film pe care vi-l recomand... cu toată căldura.

Spune-ne câteva cuvinte despre plecarea ta din România: când ai plecat şi de ce?

Am plecat din România nu ca să plec, am plecat, practic, la un festival de film în Israel, la Tel Aviv, cu unul dintre filmele făcute ca student. Eram în ultimul an la Facultatea de Film şi acest lucru se întâmpla la câteva zile după alegerile de la 1 mai 1990. 2 săptămâni mai târziu, chiar când se terminase festivalul şi am vrut să mai rămânem 2 - 3 zile să vizităm Israelul – era pentru prima oară când eram în străinătate, soţia mea şi cu mine – s-a întâmplat Piaţa Universităţii, mineriada. Ca participanţi activi, era periculos să te întorci în momentul respectiv, foarte incertă situaţia, aşa că am mai rămas în Israel încă o jumătate de an, până am primit o viză în altă parte. Şi prima viză pe care am primit-o a fost în Germania.

Cum te-ai adaptat acolo şi ce te-a determinat să rămâi?

Încet, încet... Alegerea de a rămâne acolo s-a produs prin faptul că am intrat la Şcoala de Film. În România terminasem, aveam toate examenele date, până la examenul de diplomă. Din decembrie ‘89 şi până la alegeri n-am făcut decât „politică”, adică încercare de organizare studenţească împotriva deteriorării situaţiei politice de la noi, aşa cum ulterior s-a şi deteriorat. Am realizat în acea primăvară primul film despre revoluţia din ‘89: „Revoluţia?”, un film absolut sincer despre momentul pe care l-am trăit într-o colectivitate destrămată, la diferite grade de luciditate.

În imagine: Sorin Drăgoi

Care sunt lucrurile ce le-ai întâlnit în Germania şi care te-au surprins în bine?

Civilizaţie, respect, nu se prea ţipă, nu se prea înjură, nu se prea scuipă…

Şi ce s-a dovedit a fi sub aşteptări...?

Uscăciunea, o anumită răceală şi, vizavi de străini, o subtilă reţinere a respectului, dar şi o anumită inflexibilitate între oameni în viaţa de zi cu zi.

Dacă ar fi să o iei de la capăt, tot acolo te-ai stabili?

Nu ştiu ce aş face... nu cred… aş încerca să simt mai cu adevărat momentul…

Cum te simţi acum în Germania, te simţi înstrăinat, într-un anume fel?

Asta este problema emigranţilor, în general, nu mai eşti nicăieri acasă; eşti cumva perceput ca străin în ambele locuri, deşi tu pe tine însuţi te percepi mai adaptabil… asta este drama oamenilor plecaţi.

În imagine: Sorin Drăgoi

Cum l-ai cunoscut pe Tomasz Emil Rudzic, regizor şi scenarist al filmului „Desperados on the Block”?

Eu, în fiecare an, după ce am terminat Şcoala de Film din Munchen, în 1997, (şcoală ce am făcut-o lucrând 3 zile pe săptămână şi 4 zile mergând la şcoală, altfel nu se putea duce existenţa acolo), am lucrat foarte mulţi ani cu studenţi. Îmi place să lucrez cu oameni tineri, să mă lovesc de întrebări noi, la care eu poate nu mă mai gândesc, mă obligă să caut soluţii noi şi, într-un fel, să rămân fraged. Printre studenţi, am lucrat cu un student spaniol foarte talentat cu care am făcut 2 scurt metraje – unul de 15 minute, altul de 20 minute, filme ce au luat o grămadă de premii pe la festivalurile internaţionale de scurt metraj. Unul dintre filme a luat 20 de premii... Este vorba de „El sueño del caracol” / „Schneckentraum” („Vis de melc”, 2001), un film de dragoste, alb-negru, cu foarte puţin dialog. Iar Tomasz, fiind student în primul an, a văzut acest film şi i-a plăcut foarte mult şi aşa am ajuns să lucrăm împreună.

Şi el a avut o poveste de cu totul alt stil, într-un fel asemănătoare celei de acum, dar mai murdară, cu nişte puştani, adolescenţi. A fost primul lui film, un film alb-negru, fără dialog, filmat tot numai din mână, şi ne-am înţeles foarte bine. Era clar că urma să lucrăm împreună şi pe viitor, la un proiect mai mare. Acest proiect a venit câţiva ani mai târziu şi este filmul lui de diplomă, „Desperados on the Block”, pe care ne-am străduit să-l facem să fie şi debutul lui de lung metraj în acelaşi timp. Un debut cu un buget foarte scăzut – 50 000 euro din partea şcolii şi 400 000 din fondul naţional bavarez de sponsorizare (FFF).

E un buget mic?

Da, e un buget foarte mic în Germania, e un film cu foarte multe personaje şi locuri de filmare... 90% din oamenii care participă la proiect lucrează pe gratis sau pe o sumă fictivă care le acoperă doar chiria... Altfel nu s-ar fi putut face un asemenea film.

Câte zile aţi lucrat la filmări şi câte ore pe zi de filmare au fost?

De filmat am filmat 32 de zile în total, 12 - 15 ore / zi. Am avut 3 zile suplimentare pentru că am lucrat cu o tehnică nouă în faza de prototip. Camera nefiind finalizată, improvizând-o în mers, am avut o groază de probleme tehnice.

E filmat pe digital?

Da, pe digital, este o cameră de tip 2 K, dar cu un altfel de cip, CCD Chip, care are o altfel de factură a imaginii decât tehnica CMOS, una mai filmică.

În ce format îţi place să lucrezi mai mult: pe peliculă sau digital?

Pe peliculă. Pelicula este organică, trăieşte, digitalul are o rigiditate, un spaţiu de desfăşurare limitat, trebuie să faci foarte multe compromisuri, să eviţi să filmezi anumite lucruri pentru a arăta „bine”. Iar asta îţi îngreunează filmarea, nu mai eşti atât de liber pentru că anumite lucruri nu dau bine, pe când pelicula este mai indulgentă.

Care este povestea ce stă la baza creării acestui film şi care ar fi câteva detalii privind modalitatea vizuală de susţinere a poveştii?

Sunt 4 poveşti în film, împletite; destinele unor oameni care trăiesc în cutiuţele lor, separaţi unii de alţii, singuri, în căutare de alţii şi în căutare de sine, de prietenie, de dragoste, căldură. Este o înstrăinare specifică oraşului vestic modern, precum şi Germaniei. Un portret metaforic al Germaniei, dacă vrei... Conceptul de culoare era gândit în felul următor: viaţa în exteriorul acelui bloc este înfăţişată ceva mai ostil, în tonuri desaturate, mai puţină culoare, monocromatic, rece, albăstrui-verzui… Iar interioarele, deci înlăuntrul nostru, unde fiecare îşi ţine ascuns în cutiuţa lui minunile proprii, au culori vii, senzuale, pasionale, brutale, câteodată, alese şi pentru caracterizarea personajului. Fiecare personaj are un spectru de culoare care îi este specific. În tot ce s-a filmat în interior a fost permanent evitat peretele alb. Practic, nu am păstrat în interioare nici un perete alb, iar când a rămas alb, am colorat lumina.

Comparaţia care m-a inspirat, şi care vine din copilărie, este imaginea unui animal (cal) spintecat într-un abator: pe dinafară este neutru şi cenuşiu, însă pe dinăuntru îi musteşte sângele roşu, oasele albe strălucitoare, vene şi pieliţe albăstrii, stomacul îngălbuit, un smoc de smarald ţâşnind dintr-un maţ, un reflex metalic azuriu în ochiul încremenit.

Chiar am avut nişte meşteri din România, care, pentru câteva lăzi de bere, ne vopseau repede pereţii, dacă cumva aveam vreun perete care nu fusese planificat să fie vopsit şi descopeream că totuşi avem nevoie de el. Aveam mereu câteva găleţi de vopsea la noi.

Aţi filmat şi cu camera ascunsă?

Numai începutul filmului este făcut cu camera ascunsă – ferestrele acelea, în care îl vezi pe fiecare în pătrăţica lui, sunt filmate de la 200 m., dintr-o clădire de vizavi, cu un obiectiv foarte puternic. În momentul în care aveam un cadru care ne plăcea foarte mult, rugam pe cineva să alerge la uşa respectivă, să cerem încuviinţarea de a apărea în film.

Şi cum reacţionau? Erau de acord?

Majoritatea erau de acord, 95 % au fost de acord.

În imagine: Tomasz E. Rudzik & Sorin Drăgoi

Cum a decurs colaborarea cu Tomasz Emil Rudzic?

Eu personal am lucrat 4 luni pentru acest proiect: preproducţie, filmare şi postproducţie, fiind şi coproducător. Cu Tomasz am lucrat împreună la decuparea scenariului scenă cu scenă, cadru cu cadru, am discutat şi schimbat foarte mult în căutarea ritmului adecvat poveştii.

Am lucrat la mine acasă, timp de 3 săptămâni. Pentru prima oară am luat-o şi pe asistenta de regie în acest proces, de altfel foarte intim, care are loc între regizor şi operator, o foarte bună prietenă, Gabriela Bauer, o asistentă de regie extraordinară, care şi-a început cariera ca asistentă a lui Luchino Visconti, la filmul „Ludwig” (1972), filmat în Bavaria.

În imagine: Gabriela Bauer & Tomasz E. Rudzik

Ce înseamnă, mai exact, colaborarea între regizor şi directorul de imagine?

Tomasz este axat foarte mult pe poveste, pe actori şi bineînţeles că discutăm împreună, încercând să înţeleg cât mai exact ceea ce el urmăreşte să exprime şi care câteodată nu poate fi exprimat foarte concret în cuvinte. Şi el se află în acelaşi proces de căutare a adevărului unei poveşti, al unui moment trăit, câteodată cuvintele nu mai ajută şi trebuie să începi să simţi în acelaşi fel... pentru ca apoi, în această căutare a modului de filmare, să reuşesc a face propunerile adecvate modului de expresie cel mai puternic pentru poveste, felul cum poate fi vizual întărit un moment dramaturgic pe care regizorul îl doreşte. Încerc să-i induc spectatorului subconştient anumite lucruri. Spectatorul însă nu trebuie forţat într-o anumită direcţie, totul trebuie să se creeze cât mai natural. Un lucru important, care ne pune mereu pe gânduri, a fost extraordinar exprimat de un compatrion al lui Tomasz, K.Kieslowsky: „E important să ştii unde să îţi îndrepţi camera, însă şi mai important este să ştii de ce o faci să meargă.” Aşa văd eu rolul meu: de a-l ajuta pe regizor să-şi exprime cât mai puternic propriile gânduri şi sentimente. Foarte multe din scene sunt rezolvate vizual, iar Tomasz, având încredere deplină în mine, se simte cu spatele acoperit şi se poate concentra puternic pe poveste, pe dialoguri, pe lucrul cu actorul care, în definitiv, este cel mai important. Poţi să ai tu ce intuiţie vrei de decupaj, de cadraj, de lumină, de unghiulaţie, de ritm, de montaj, dacă actorul nu e „acolo” unde trebuie, totul se năruie. După ce trecem de faza asta, de ping-pong intensiv la scenariu, în care clar că ne-am înţeles reciproc şi amândoi respirăm în aceeaşi direcţie, ajungem la filmare, cu lecţia gata făcută. În faza asta ştii ce ai de făcut ca să fie safe, iar când ajungi la set poţi să începi să schimbi, să reacţionezi la momentul respectiv cum este set-ul în acea zi, cum e mood-ul din echipă, cum a dormit unul, aşa e a doua zi... Există atunci o libertate în care abia atunci poţi deveni mai intuitiv, mai creativ şi mai receptiv la impulsurile din afară, pentru că filmul rămâne un joc de echipă.

Imagini din film

Cum aţi ales rolurile principale?

În afară de Patricia (Moga) care a fost propunerea mea, ceilalţi sunt luni de căutări ale lui Tomasz care a vorbit cred cu 1000 de chinezi şi 100 de surdo-muţi... În afară de Patricia şi de Dominic şi de fata grecoaică, ceilalţi nu sunt actori. Chinezul e student la fizică şi a fost găsit după luni de zile de căutări; au făcut probe, el nu prea vorbea germana, de-abia venise dintr-un sătuc din China, şi s-a trezit actor. Şi a făcut-o foarte bine, jucându-se, mai mult sau mai puţin, pe el însuşi.

Andreas este surdo-mut de origine suedeză.

Imagine de la filmări (sus) & imagine din film (jos)

Care este semnificaţia liftului? De ce s-a ales ca spaţiu al întâlnirii un loc atât de strâmt – liftul – şi nu, să zicem, cantina studenţească sau sala de sport? De ce s-a dorit această întâlnire atât de “strânsă” între personaje?

Liftul este liantul, e şi o arteră de legătură, de circulaţie, de care ai nevoie, o arteră de sânge fără de care nu poţi să trăieşti, o deschidere către ceilalţi, un canal.

Imagine din film

Există diferenţe de a privi/simţi filmul de la un public la altul – gândindu-ne la originea publicului respectiv? Cum au primit filmul, de exemplu, spaniolii (la San Sebastian) şi cum publicul german sau cel român?

Germanii au primit bine povestea chinezului şi apoi povestea surdo-mutului; însă povestea religioasa, a Clarei, este considerată un pic artificială şi nedemnă de a fi luată în serios.

Pe când spaniolii au privit povestea Clarei ca pe cea importantă – ceea ce şi este – şi mai interesantă şi din care au putut lua cel mai mult. I-a impresionat, au primit-o pe Patricia foarte bine. Atmosfera a fost extraordinară acolo.

Filmul este deschis interpretărilor, astfel încât fiecare poate interpreta mesajul transmis după sensibilitatea şi experienţele proprii.

Imagine din film

Filmul a început să ruleze şi în cinematografe? Îl vom putea viziona şi aici, în România, în afara festivalului de film?

De astăzi filmul începe să ruleze la un cinematograf din Munchen, Art House, unul dintre cele mai frumoase din Munchen.

Iar în ceea ce priveşte publicul român, văzând că este primit bine la festival, mă gândesc că da, însă mă înspăimântă lipsa de spectatori români, cumva indiferenţa totală vizavi de film. Indiferenţă care am înţeles că este generală, chiar şi la filmele româneşti extraordinare, ca „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, „Moartea Domnului Lăzărescu”, „ 12:8 La Est de Bucureşti”...

Mai ales „ 12:8 La Est de Bucureşti” al lui Porumboiu, un film genial, de o stringenţă estetică extraordinară. Îmi place extraordinar cum lucrează; are o claritate în gândirea estetică cu totul şi cu totul specială. L-ai văzut?

Nu încă...

Vezi? Eu am văzut toate filmele astea... (Între timp l-am văzut şi eu... mulţumesc pentru atenţionare!)

Imagini din film

Dar pe dvd găsim filmul?

Nu încă, nu suntem gata. Am aşteptat puţin cu distribuţia lui, am mers pe la diferite festivaluri, a luat câteva premii în Italia şi Spania, premiul pentru debut l-a luat Tomasz în oraşul Munchen.

Care este următorul proiect?

Este un proiect legat de Polonia; din această cauză Tomasz nu a putut fi prezent aici, la festival, fiind plecat la Varşovia la o întâlnire cu nişte producători. Şi scenariul l-a lucrat acum într-un workshop cu Andrzej Wajda. Poate dura şi 2 - 3 ani până se reuşeşte o finanţare, dar să sperăm că va ieşi.

Câteva cuvinte pentru cititoarele noastre?

Ceea ce faci, să faci cu pasiune, să trepidezi pentru ceea ce faci, să trăieşti intens momentul în care faci ceva, să jertfeşti. Există o vorbă pe care o aveam şi care are un pic de-a face cu filmul – datorită părţii religioase: jertfeşte cu adevărat ceva pentru a putea să primeşti Duhul Sfânt.

Poster film

Notă: “Desperados on the Block” (1h 29 min., coproducţie Germania-România), film regizat de Tomasz Rudjiks şi apărut în anul 2009, a fost prezent la festivalurile de film de la Saarbrücken şi San Sebastian şi a câştigat trei premii la a XI-a ediţie a Festivalului European de Cinema de la Lecce, Italia: prestigiosul premiu FIPRESCI (European Film Award of the Critics), Golden Olive Tree pentru cel mai bun film şi premiul CineEuropa pentru cel mai bun film, dar şi premiul pentru cel mai bun debut Funf Seen FF, fiind nominalizat şi la premiul Max Ophuls.

Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş

Interviu publicat în revista Business Woman Magazine Nr. 22 (15 nov. – 15 dec. 2010): http://www.businesswoman.ro/index.php?mact=News,cntnt01,detail,0&cntnt01articleid=1137&cntnt01origid=91&cntnt01lang=ro_RO&cntnt01returnid=91

FOTO: Toccata Film/Teo Film, Olga Sulimenko, Sorin Drăgoi

http://www.desperadosontheblock.com

Maria Radu

Cui i-e dor de Maria Radu?

Interviu cu Maria Radu, cântăreaţă

8 septembrie 2010

Frumoasa cântăreaţă a urcat pe scenă încă de la vârsta de 14 ani, cântând cu trupa Solaris. A cântat apoi alături de Direcţia 5 (în formula veche), Timpuri Noi şi Van Noizz. Printre cele mai fredonate piese ale sale se numără: „Pas cu pas”, „Lângă inima mea, vine inima ta” (cântată împreună cu Cornel Ilie, Vunk), „Too Late For You”, „All This Time”, „Dorul”...

O voce caldă, bună, puternică, ce transmite optimism şi bucurie de viaţă - şi o personalitate dinamică, efervescentă, Maria Radu se impune pe scena muzicii româneşti ca un real talent, şi nu ca o imagine sexuală ce face play-back în spatele microfonului închis.(http://www.youtube.com/watch?v=DbSBblwlRuA)

Iar acest interviu cu Maria Radu este o exprimare a dorului de valorile adevărate, valori ascunse, din păcate, în spatele unor pseudo-artişti ce invadează şi sufocă scena muzicală românească, sărind în faţă printr-un sclipici ieftin, mixat cu vulgarităţi sonore.

Din dor (http://www.youtube.com/watch?v=ble8l7f8dUE) de Maria Radu, o artistă în adevăratul sens al cuvântului.

Care a fost momentul în care te-ai decis că vrei să cânţi; cum ţi-ai descoperit pasiunea pentru muzică?

Ştiu că îmi plăcea să cânt de mică, dar conştient şi serios am început la 14 ani când am cântat cu trupa Solaris pe stadionul Progresul şi am început apoi cursurile Şcolii Populare de Artă (secţia canto). Am făcut în particular teorie şi solfegiu, dar formarea propriu-zisă a fost pe scenă, alături de Direcţia 5 (vechea formulă) şi de Timpuri Noi.

Foto: Marius Bărăgan

Există o persoană care te-a îndrumat şi te-a încurajat în cariera ta artistică, în mod constant?

Tatăl meu m-a susţinut prin faptul că m-a lăsat să fac ceea ce simt. A avut încredere în mine. Un mic exemplu: la 15 ani am plecat singură la festivalul de la Amara unde am câştigat premiul III (oricum eram de neoprit).

Care sunt maeştrii tăi în muzică?

Am învăţat să cânt de la Whitney Houston, Aretha Franklin, Annie Lennox, Etta James, Ella Fitzgerald, Freddie Mercury etc. Am început cu Whitney (la 14 ani am primit o casetă de la un prieten bun, cu o voce de aur, care mi-a spus că aşa trebuie să ajung să cânt), apoi Aretha, pe la 17 ani, şi Freddie.

Dacă nu ai fi făcut muzică, ce altceva ţi-ar fi plăcut să faci?

Îmi plac mult animalele... Probabil aş fi devenit medic veterinar.

Care este sfatul tău pentru cei care se află acum la începutul carierei muzicale?

Să creadă cu tărie în ceea ce fac şi fără compromisuri.

Ce muzică asculţi?

Ascult de toate, în funcţie de stare: Pulp, Radiohead, Sade, Etta James, Moloko, Dean Martin, Nine Inch Nails, Ultravox, Kings of Leon, Placebo, Groove Armada, Mark Ronson, Bach, Chopin etc.

Foto: Marius Bărăgan

Cât timp dedici muzicii dintr-o zi? Ai anumite tabieturi legate de activitatea ta muzicală?

Aproape zi de zi cânt. Când nu am concerte, am repetiţii sau fac vocalize acasă.

Cu o zi înainte de concert fac pauză vocală, iar în ziua concertului mă focalizez numai pe ce am de făcut, beau multă apă, iau vitamina A şi calciu.

Care sunt sentimentele pe care le ai înaintea fiecărui concert? Ai emoţii?

De când mă ştiu am mari emoţii. Din fericire sunt emoţii constructive. Fără emoţii nu poţi transmite nimănui nimic. Am avut şi un blocaj, la un moment dat, la un festival. Am cântat prima strofă şi apoi blank tot cântecul.

Dacă ar fi să te descrii într-un singur cuvânt, care ar fi acela?

Pasională.

Care este principiul după care te ghidezi în viaţă şi la care nu ai renunţa niciodată?

Întotdeauna am încercat să fac ceea ce simt şi am şi reuşit, în mare parte. Continui să fac acelaşi lucru.

Ce hobby-uri ai?

Îmi place să fac mult sport (schi, role, înot, tenis), îmi plac mult filmele (sunt fan filme clasice, James Bond, Disney etc.), teatrul (Shakespeare, Tudor Muşatescu, Caragiale, Carlo Goldoni, Moliere). Acum ceva ani colecţionam muzică, mai exact casete audio (am aproape 1000); călătoriile... Îmi place enorm să călătoresc.

Care este locul preferat – din călătoriile tale - în care îţi place să revii?

Sunt multe locuri preferate în care m-aş întoarce cu plăcere, dar şi locuri unde n-am ajuns şi îmi propun să ajung în viitorul apropiat. Mi-ar plăcea să revăd Croaţia, în mod special insula Sipan, Toscana, Vancouver, Paris, Londra. Aş vrea să ajung în Australia, Valea Loarrei, Japonia, Santorini, New York... sunt multe.

Dintre mare şi munte, ce ai alege, ca şi destinaţie?

Aş alege marea. Sunt îndrăgostită de soare şi de mare.

Vorbind de Bucureşti, unde îţi place să ieşi cu prietenii?

Sunt gurmandă şi îmi place să gătesc când am timp, dar de cele mai multe ori mănânc în oraş. Îmi plac mult fructele de mare şi optez pentru Roma de cele mai multe ori, iar pentru o ieşire cu prietenii... Cărtureşti... Prefer ceainăriile.

Foto: Marius Bărăgan

Care este cartea ta preferată?

Sunt multe şi mi-e greu să aleg numai una.O să-ţi spun câteva care mi-au plăcut foarte mult: Maestrul şi Margareta (Bulgakov), Viţelul de aur (Ilf şi Petrov), Portretul lui Dorian Gray (Oscar Wilde).

Ai un citat preferat?

„Mai bine mai târziu decât niciodată”, ”Eu m-am născut ca să iubesc” - Sofocle, „Cine fiind iubit este sărac?”- Oscar Wilde, ”Bărbaţii vânează femeia până când ea îl prinde”.

Dacă ar exista posibilitatea să retrăieşti o vârstă anume, care ar fi aceea?

18 ani cu mintea de acum... Îmi pare rău că n-am avut suficientă încredere în mine atunci şi, în plus, i-aş spune unei persoane foarte dragi (care nu mai este) cât de mult o iubesc.

În ce constă frumuseţea unui bărbat?

Nu prea ştiu să-ţi răspund la această întrebare... simţul umorului, rafinamentul... Cam tot ce emană este important.

Dacă ai fi fost bărbat, cine ţi-ar fi plăcut să fii?

Robert Redford, Ludovic al XIV-lea, Robert Downey jr, Roger Vadim, Paul Newman, David Bowie...

Cu ce cântăreţ internaţional ţi-ar plăcea să cânţi?

Deci nu cântăreaţă...? Bono, Jarvis Cocker (Pulp), Brian Molko.

Dintre cântecele tale, ai unul de suflet, pe care să îţi placă cel mai mult să îl cânţi?

Nu e corect să-ţi spun că îmi place un cântec mai mult decât altul... O parte din ele le-am compus eu, iar pe cele compuse de alţi compozitori, am ales să le cânt. Toate îmi sunt dragi şi mă reprezintă.

Imaginează-ţi o lume fără muzică... Cum ai vedea-o?

Nu pot să-mi imaginez o lume fără muzică. Dacă vrei neapărat... o lume moartă.

http://www.youtube.com/watch?v=2u-yiFEJ99s&feature=related

Care sunt calităţile pe care le apreciezi cel mai mult la cineva?

Simţul umorului, simţul responsabilităţii, rafinamentul, generozitatea...

Care sunt lucrurile care te binedispun şi îţi redau încrederea după o zi rea, obositoare?

Un suc cu prietenii cei mai buni, un film bun sau un masaj.

Dar cele care, din contră, îţi creează o stare de rău sau disconfort?

Lucrurile făcute pe ultima sută de metri, faptul că uneori trebuie să protejez orgoliile prosteşti ale anumitor oameni, lipsa bunului simţ... sunt multe. M-am născut cu o bază optimistă din fericire şi încerc să le creez şi celor din jur o stare de bine.

De ce îţi este frică?

De război, cutremur...

Ce ţi-ar plăcea să mai experimentezi, dar nu ai riscat până acum?

Mi-ar plăcea să sar cu paraşuta, surfing...

Care este ţinuta vestimentară preferată şi în care te simţi cel mai confortabil?

Îmi place să mă îmbrac lejer... casual, cum se spune.

Dar parfumul preferat?

Rumeur (Lanvin), Chloe (Chloe), Prada Milano.

Cine îţi creează ţinuta vestimentară de scenă?

Stilistul şi prietenul meu bun, Emilian Ciobanu, şi o altă prietenă bună şi talentată, Lena Criveanu.

La ce proiect lucrezi acum şi cu cine colaborezi?

În urma colaborării mele cu brandul „Syoss”(Henkel) a rezultat piesa „Miss everything” (http://www.youtube.com/watch?v=6VuJ6L30NyI) care a apărut pe un cd promoţional şi un videoclip care va apărea spre sfârşitul lunii septembrie. La această piesă am lucrat tot cu George Popa, iar pe partea video, tot cu Alex Gelerther şi Ionuţ Staicu.

Foto: Urban Friends Republik

Câteva cuvinte pentru cititoarele revistei Business Woman...?

Le doresc multă sănătate şi să aibă zâmbetul pe buze.

Mulţumiri Alinei Buleanu, RedCarpetMedia

Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş

Interviu publicat în revista Business Woman Magazine / oct. 2010