Bogdan Mihai Radu

Explozii de culoare, ca necesitate organică

Interviu cu artistul plastic Bogdan Mihai Radu

25 august 2011

L.O.: Cum ai descoperit pictura şi care sunt primii tăi paşi pe acest drum?

B.M.R.: În copilărie sunt momente care îţi marchează într-o mai mare sau mai mică măsură viaţa. Întâlnirea mea cu pictura s-a petrecut graţie unui film pe care l-am văzut când eram puşti. Era vorba despre niște falsificatori de tablouri, care, prin diferite tertipuri, înlocuiau lucrările originale din muzee celebre cu falsuri. Așa mi-a venit ideea să fac și eu același lucru cu tablourile bunicii și ale unor rude de-ale mele. Nu ascund că am fost entuziasmat de faptul că ale mele rude nu și-au dat seama de micul șiretlic la care apelasem.

L.O.: Ai fost încurajat să continui? Care este momentul definitoriu, cel în care te-ai îndreptat definitiv către universul pânzei?

B.M.R.: De pictat, mi-a plăcut dintotdeauna, dar, din păcate, studiile spre care părinţii mei mi-au îndreptat paşii nu erau pe aceeaşi lungime de undă cu pornirile mele artistice. Prima speranţă că mă pot reîntoarce la universul pânzei s-a întrezărit în timpul cursurilor de arterapie pe care le urmam la Școala Friedrich Muller. Am fost încurajat de cei de acolo să îmi prezint lucrările în cadrul unei expoziţii. Și aşa a început povestea mea.

L.O.: Şi ai mers pe acest drum, fără a te mai gândi nici o clipă să renunţi?

B.M.R.: Când ajungi practic să te identifici cu ceea ce faci, a renunţa este un verb care nu-şi mai găseşte locul într-un asemenea context.

L.O.: Există o persoană care te-a îndrumat şi care a crezut continuu în talentul tău înnăscut, încă de la început?

B.M.R.: Sunt persoane la care mă pot raporta şi care au însemnat şi continuă să însemne jaloane importante în parcursul meu artistic. Maestrul Corneliu Brudaşcu, Mircea Ignat, fostul preşedinte al UAP Sibiu şi profesorul Dorel Găină de la Universitatea de Arte Plastice de la Cluj, criticul de artă Liviana Dan sunt doar câteva nume care au avut deplină încredere în mine şi care au avut un cuvânt de spus în evoluţia mea ca artist.

L.O.: Care sunt „ingredientele” necesare construirii unei cariere în plan artistic, iar, dintre acestea, care consideri tu că ar reprezenta factorul determinant în asigurarea succesului? (şi, când spun „succes”, mă refer la posibilitatea de a trăi, efectiv, din artă, într-un mod decent).

B.M.R.: Nu cred că există o reţetă universal valabilă, dar cred că există câteva elemente inerente dezvoltării ca artist plastic şi acestea se circumscriu talentului – condiţie sine qua non – a unei cariere de succes. Dar doar cu talent nu poţi răzbi, e nevoie de multă muncă, perseverenţă şi, mai presus de toate, să crezi în steaua ta norocoasă.

L.O.: Când ai avut prima expoziţie, unde şi ce amintiri te leagă de aceasta? A reprezentat ea un moment decisiv în cariera ta artistică?

B.M.R.: Se întâmpla prin 2002, când profesoara de atelier şi o colegă de cameră de la Colegiul Friedrich Müller, care o cunoşteau pe directoarea de la Casa Franceză (Ille et Villaine) din Sibiu, m-au îndemnat să-mi expun lucrările acolo şi aşa am debutat practic cu expoziţia “Trecut în umbră şi culoare”. Am lăsat umbra deoparte şi am ales culoarea, a cărei forţă m-a însoţit preţ de peste 30 de expoziţii până în prezent.

L.O.: Ce înseamnă organizarea unei expoziţii de pictură – câteva detaliile de culise, detalii pe care ochiul publicului nu le cunoaşte...?

B.M.R.: În primul rând este de multe ori o luptă contracronometru pentru a avea toate lucrările gata de expoziţie. Promovarea evenimentului, prin materiale publicitare – prin realizarea de invitaţii, afişe, bannere, informarea clienţilor despre apropierea evenimentului prin transmiterea obişnuitului newsletter. Sunt detalii de care se ocupă art manager-ul meu.

L.O.: Care este publicul tău, cui se adresează pânzele tale şi cine le achiziţionează, în principal?

B.M.R.: Lucrările mele se adresează în primul rând iubitorilor de frumos, celor care reacţionează la sensibilitatea pe care o emană o floare surprinsă pe pânză – fie că este vorba de irişi, maci, anemone sau trandafiri -, un peisaj care îţi pune la încercare imaginaţia, un arlechin...

Printre clienţii mei se află oameni din zona de business, mediul academic, medici, artişti...

L.O.: S-a întâmplat să refuzi, la un moment dat, să înstrăinezi o lucrare doar pe considerentul că nu vroiai ca aceasta să ajungă la cineva anume?

B.M.R.: Destul de rar pentru că volatilitatea pieţei – ca să recurg la un termen mai pretenţios din sfera economică – nu îţi permite să refuzi prea des ofertele care ţi se fac – bineînţeles dacă şi acestea sunt rezonabile.

L.O.: Ce nu te inspiră? Care este mediul / momentul în care simţi că nu poţi lucra deloc?

B.M.R.: Cred că tot ce mă înconjoară poate fi o sursă de inspiraţie. Nu mi s-a întâmplat până acum să mă aşez în faţa şevaletului şi să nu mă pot exprima.

L.O.: Ai anumite tabieturi în legătură cu modalitatea de lucru sau cu programul?

B.M.R.: Cafeaua şi ţigara de dimineaţa, dar nu foarte devreme, pentru că bună parte din noapte o petrec în faţa pânzei. O revistă răsfoită la o terasă în Centrul istoric în compania unor prieteni apropiaţi mă relaxează şi îmi deschide apetitul pentru pictat.

L.O.: Lucrezi mai mult ziua sau mai mult noaptea?

B.M.R.: M-am obişnuit să lucrez mai mult noaptea, e mai multă linişte şi mă simt mai în largul meu în faţa şevaletului. Mă simt ca un magician de sub a cărui baghetă culorile se combină în cele mai neaşteptate feluri.

L.O.: Care sunt principalele simboluri şi teme folosite în lucrările tale?

B.M.R.: Temele predilecte sunt cele florale, cum se poate lesne observa. De asemenea, natura în cele mai intrepide ipostaze, crâmpeie din urbanul imediat, arlechini desprinşi din vremuri de poveste. Într-adevăr, florile se regăsesc destul de frecvent printre lucrările mele, fie ca pânze de sine stătătoare, fie ca leitmotiv în alte lucrări. De exemplu, „O orchestră într-un câmp de irişi” sau „Ateneul acompaniat de flori”, sunt lucrări în care am recurs la leitmotivul floral.

L.O.: În ceea ce priveşte portretele...?

B.M.R.: Am şi portrete, dar acestea sunt mai mult sugerate, pentru că, în opinia mea, forţa culorii merge dincolo de formă.

L.O.: Când începi o nouă lucrare ştii dinainte ce vei picta, este cumva „formată” în mintea ta sau demersul creativ este unul spontan, în final ajungând la un rezultat neaşteptat?

B.M.R.: De cele mai multe ori am în minte ceea ce urmează să pictez, dar pe parcurs se întâmplă uneori să deplasez ideea iniţială în alte direcţii.

L.O.: Cam cât timp lucrezi la o pânză?

B.M.R.: Depinde de lucrarea pe care urmează să o fac. De obicei nu insist pe detaliu, ci mă las purtat doar de magia culorii.

L.O.: Ce este determinant în pregătirea culorilor pe paletă – mai ales că acestea, cum spui tu, sunt mai importante decât forma? Cum alegi culorile pe care le vei folosi ?

B.M.R.: Culoarea vine din interior, din ceea ce simt, nu e nimic premeditat, pur şi simplu îmi exprim pe pânză stările de moment.

L.O.: Un artist poate avea o lucrare de suflet, pe care nu ar vinde-o niciodată sau, dacă ar face asta, nu ar fi cu toată inima. Ai o asemenea pânză, la care ţii în mod deosebit?

B.M.R.: „Orchestră în câmp cu irişi” este o lucrare de care m-am despărţit mai greu, dar m-am consolat cu gândul că imaginaţia mă ajută întotdeauna să plăsmuiesc lucrări şi mai frumoase.

L.O.: Ce sentiment încerci imediat după ce ai terminat de pictat o pânză?

B.M.R.: De obicei de satisfacţie, dacă lucrarea se încadrează în rigorile mele estetice, iar dacă rezultatul mă nemulţumeşte, o las deoparte şi revin ulterior asupra ei.

L.O.: Care sunt pictorii tăi favoriţi?

B.M.R.: Vincent Van Gogh, Paul Cézanne, Corneliu Baba, Paul Gaugain, Ștefan Luchian, Giorgio de Chirico, Alexandru Ciucurencu sunt doar câţiva artişti plastici de a căror operă m-am simţit mai apropiat.

Dintre pictorii contemporani îmi plac Corneliu Brudaşcu, Bernard Dunstan, Augustin Costinescu şi Vali Ciobanu.

L.O.: Cea mai mare bucurie a ta...?

B.M.R.: Să pictez, evident! Timpul petrecut în faţa şevaletului este pentru mine o necesitate organică pe care nu mi-o pot reprima şi pentru care nu aş putea găsi niciodată un substitut.

L.O.: Dacă ar fi să te poţi întoarce în timp şi să retrăieşti o vârstă sau un anumit eveniment petrecut în viata ta, care ar fi acestea?

B.M.R.: Momentele copilăriei sunt cele la care toţi ne întoarcem cu drag mai devreme sau mai târziu.

L.O.: Un cuvânt care te-ar descrie cât mai bine...?

B.M.R.: Mă opresc în cele din urmă la două cuvinte. Frenezia culorii.

L.O.: Dacă nu pictor, ce altceva te-ai fi imaginat fiind?

B.M.R.: Nu mă pot imagina făcând altceva.

L.O.: Care este principiul ce te călăuzeşte în viaţă ?

B.M.R.: Succesul se măsoară nu prin poziţia pe care o dobândeşti în viaţă, ci prin obstacolele pe care ai fost nevoit să le depăşeşti.

L.O.: În ce rezidă frumuseţea unui om, fizic sau ca trăsătură de caracter / sufletească?

B.M.R.: Frumuseţea este efemeră, fiind adesea asociată cu tinereţea, care, după părerea mea, este mai degrabă o stare de spirit, decât o etapă a vieţii.

L.O.: Ce apreciezi cel mai mult la cineva?

B.M.R.: Aş spune mai degrabă ce nu-mi place la oameni: ipocrizia, preţiozitatea şi neseriozitatea.

L.O.: Ai un citat preferat?

B.M.R.: „Pictura este tăcerea minţii şi muzica ochiului”, spunea laureatul de acum câţiva ani al Premiului Nobel pentru Literatură, turcul Orhan Pamuk.

L.O.: Călătoreşti? Care este locul tău preferat, de suflet, de la noi? Ai un asemenea loc şi în afara ţării?

B.M.R.: Împrejurimile Sibiului, pentru că de acolo provin şi atunci mă simt foarte legat de aceste locuri, iar în afara ţării Balcic-ul este un loc care are un farmec aparte şi care a reprezentat întotdeauna o sursă de inspiraţie.

L.O.: Dacă ar fi să schimbi ceva la aspectul Bucureşti-ului, cum ai vedea tu această schimbare? Ce l-ar face mai frumos, mai primitor sau mai cald?

B.M.R.: Mai multă verdeaţă l-ar mai revigora, ar mai diminua supremaţia betoanelor.

Îmi place cum a început să ia amploare Centrul istoric al Bucureşti-ului. Sper ca toate aceste reînnoiri să nu fie doar de suprafaţă, aşa cum se obişnuieşte pe la noi.

L.O.: Marea sau muntele?

B.M.R.: Dificil de optat. Îmi plac amândouă.

L.O.: În prezent se află în desfăşurare proiectul umanitar „Prima lecţie de pictură cu Bogdan Mihai Radu”; spune-ne câteva cuvinte despre acesta - cum a luat naştere ideea acestui proiect şi cine s-a implicat până acum?

B.M.R.: „Prima lecţie de pictură cu Bogdan Mihai Radu” este un proiect umanitar lansat din nevoia de a răsplăti generozitatea celor care mi-au fost aproape în momentele grele pe care le-am traversat în a doua parte a anului trecut, când o afecţiune neurologică m-a împiedicat să mai pictez.

Pasiunea pentru pictură este numitorul comun a mai bine de 20 de invitaţi, care fie s-au manifestat în spaţiul public, fie s-au remarcat în activitatea lor profesională.

L.O.: Cum te imaginezi peste 10 ani?

B.M.R.: De abia anul viitor se vor împlini zece ani de la prima expoziţie şi am avut deja peste 30 de expoziţii personale şi colective. Vă daţi seama că de la următorii zece ani aşteptările mele sunt evident mai mari.

L.O.: Câteva cuvinte adresate cititorilor..?

B.M.R.: Vreau să îi invit la expoziţia mea personală, intitulată „Nostalgia florilor şi a străzilor” de la Galeria Regală a Cazinoului din Sinaia, care va fi deschisă până pe 15 septembrie.

Expoziţii 2011:

* lucrări expuse la Cafeneaua "Eatery", Bucureşti

* 6 aprilie - vernisajul expoziţiei "Parfumul străzilor", Cafeneaua Carada, Bucureşti

* 16 iulie - vernisajul expoziţiei "Revenire/Wiederkehr", Galeria Atelier 202, Apoldu de Sus (jud. Sibiu)

* 13 august - vernisajul expoziţiei "Nostalgia florilor şi a străzilor", Casino Sinaia (expoziţie în desfăşurare până la data de 15 septembrie!)

* În pregătire! Expoziţia din 1 decembrie 2011 - 10 ianuarie 2012, Galeria Regală a Cazinoului din Sinaia

PERSONAL EXHIBITIONS (selective):

2002 - “Past shrouded in shadow and color”, Casa Ille et Vilaine, Sibiu

2003 - “Reflections”, Atelier 202 Art Gallery, Apoldu de Sus

2004 - “Plunged into color”, Cisnădie City Hall

2004 - “Flavors of Sibiu”, Casa Luxemburg, Sibiu

2005 - “Contrast and color”, Imperium Pub, Sibiu

2006 - ”Flower fields”, Haller Café Sibiu

2006 - Exhibition within the Luxury Show 2006, Romexpo Exhibition Center, Bucharest

2007 - “Senses”, Cafe Del Sol, Sibiu

2007 - “Bogdan, Mihai and Radu”, Student’s Culture House, Cluj

2007 - “Journey into realms of abstract beauty”, Turabo Cafe, Sibiu

2007 - It’s hard to be a painter”, Green Hours, Bucharest

2008 – “Landscapes”, Fortuna Art Gallery, Cluj-Napoca

2008 - “Senses”, Iulius Mall, Cluj

2008 - “Spring sensations”, Iulius Mall, Cluj

2008 - Exhibition held on the occasion of the 90th Anniversary of the

National Day of Romania, Romanian-American Cultural Association, Detroit

2009 – “Moments”, World Trade Center, Bucharest

2010 - “Bogdan Mihai Radu”, Intercontinental Hotel, Bucharest

2011 – “Nostalgia of the flowers and streets”, Sinaia Casino Royal Gallery, ongoing exhibition: 13 of August – 15 of September

GROUP EXHIBITIONS (selective):

2003 –Artists’ Union Sibiu Exhibition, “Atelier 35” Art Gallery, Sibiu

2003 - Artists’ Union Sibiu: “Autumn Exhibition”, Contemporary Art Gallery of the National Museum of Brukenthal, Sibiu

2004 – Artists’ Union Sibiu:“Summer Exhibition: Holiday”, “Atelier 202” Art Gallery, Apoldu de Sus

2004 – Artists’ Union Sibiu: “Autumn Exhibition”, Contemporary Art Gallery of the National Museum of Brukenthal, Sibiu

2005 - Art e Arta Foundation: “Young talents”, National Musical Comedy Theater “Ion Dacian”, Bucharest

2005 – Artists’ Union Sibiu: “Autumn Exhibition”, Contemporary Art Gallery of the National Museum of Brukenthal, Sibiu

2005 - “Euro Art”, Art Galleries, Sibiu

2006 - Art e Arte Foundation: “Angels and Saints”, Comedy Theater, Bucharest

2006 - Art e Arte Foundation: “Balchik - Queen Mary’s Heart” (exhibition held on the premises of the Central University Library “Carol I”, Bucharest, following the Balchik International Painting Workshop

2006 - Exhibition within ASTRA Film Fest 2006: “Queen Mary”, Cafe del Sol, Sibiu

2007 - Art e Arte Foundation: “TWO”, Elizeu Hotel, Bucharest

2008 - “Eclectic Transfer”, Atlas Art Gallery, Oradea

2008 - “FOUR”, Iulius Mall, Cluj BOGDAN MIHAI RADU

Site Bogdan Mihai Radu:

http://www.bogdanmihairadu.com/

Foto: Arhiva personală Bogdan Mihai Radu

Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş

Interviu realizat pentru amintiridincalatorie.ro:

http://amintiridincalatorie.ro/articol_vip-254-explozii_de_culoare_ca_necesitate_organic#

Sorin Drăgoi

Ochiul magic din spatele camerei

Interviu cu Sorin Drăgoi, director de imagine şi coproducător - ”Desperados on the Block”

Trailer film: http://www.youtube.com/watch?v=8Dd10uftafI

Pe Sorin Drăgoi l-am întâlnit la Bucureşti cu ocazia Festivalului Internaţional de Film din România (1 – 10 octombrie), venit aici din Germania cu filmul „Desperados on the Block”, în calitate de coproducător şi director de imagine al acestuia. Un film care mi-a atras atenţia şi pe care am dorit să-l văd şi a doua oară, datorită unor secvenţe filmate minunat, de o delicateţe şi o sensibilitate a imaginii extraordinare.

Dorind acest lucru, nimic nu m-a oprit să alerg prin ploaia unui Bucureşti întunecat, cenuşiu şi rece, de la Scala la Cinemateca Eforie, în acea seară de festival. Un film pe care vi-l recomand... cu toată căldura.

Spune-ne câteva cuvinte despre plecarea ta din România: când ai plecat şi de ce?

Am plecat din România nu ca să plec, am plecat, practic, la un festival de film în Israel, la Tel Aviv, cu unul dintre filmele făcute ca student. Eram în ultimul an la Facultatea de Film şi acest lucru se întâmpla la câteva zile după alegerile de la 1 mai 1990. 2 săptămâni mai târziu, chiar când se terminase festivalul şi am vrut să mai rămânem 2 - 3 zile să vizităm Israelul – era pentru prima oară când eram în străinătate, soţia mea şi cu mine – s-a întâmplat Piaţa Universităţii, mineriada. Ca participanţi activi, era periculos să te întorci în momentul respectiv, foarte incertă situaţia, aşa că am mai rămas în Israel încă o jumătate de an, până am primit o viză în altă parte. Şi prima viză pe care am primit-o a fost în Germania.

Cum te-ai adaptat acolo şi ce te-a determinat să rămâi?

Încet, încet... Alegerea de a rămâne acolo s-a produs prin faptul că am intrat la Şcoala de Film. În România terminasem, aveam toate examenele date, până la examenul de diplomă. Din decembrie ‘89 şi până la alegeri n-am făcut decât „politică”, adică încercare de organizare studenţească împotriva deteriorării situaţiei politice de la noi, aşa cum ulterior s-a şi deteriorat. Am realizat în acea primăvară primul film despre revoluţia din ‘89: „Revoluţia?”, un film absolut sincer despre momentul pe care l-am trăit într-o colectivitate destrămată, la diferite grade de luciditate.

În imagine: Sorin Drăgoi

Care sunt lucrurile ce le-ai întâlnit în Germania şi care te-au surprins în bine?

Civilizaţie, respect, nu se prea ţipă, nu se prea înjură, nu se prea scuipă…

Şi ce s-a dovedit a fi sub aşteptări...?

Uscăciunea, o anumită răceală şi, vizavi de străini, o subtilă reţinere a respectului, dar şi o anumită inflexibilitate între oameni în viaţa de zi cu zi.

Dacă ar fi să o iei de la capăt, tot acolo te-ai stabili?

Nu ştiu ce aş face... nu cred… aş încerca să simt mai cu adevărat momentul…

Cum te simţi acum în Germania, te simţi înstrăinat, într-un anume fel?

Asta este problema emigranţilor, în general, nu mai eşti nicăieri acasă; eşti cumva perceput ca străin în ambele locuri, deşi tu pe tine însuţi te percepi mai adaptabil… asta este drama oamenilor plecaţi.

În imagine: Sorin Drăgoi

Cum l-ai cunoscut pe Tomasz Emil Rudzic, regizor şi scenarist al filmului „Desperados on the Block”?

Eu, în fiecare an, după ce am terminat Şcoala de Film din Munchen, în 1997, (şcoală ce am făcut-o lucrând 3 zile pe săptămână şi 4 zile mergând la şcoală, altfel nu se putea duce existenţa acolo), am lucrat foarte mulţi ani cu studenţi. Îmi place să lucrez cu oameni tineri, să mă lovesc de întrebări noi, la care eu poate nu mă mai gândesc, mă obligă să caut soluţii noi şi, într-un fel, să rămân fraged. Printre studenţi, am lucrat cu un student spaniol foarte talentat cu care am făcut 2 scurt metraje – unul de 15 minute, altul de 20 minute, filme ce au luat o grămadă de premii pe la festivalurile internaţionale de scurt metraj. Unul dintre filme a luat 20 de premii... Este vorba de „El sueño del caracol” / „Schneckentraum” („Vis de melc”, 2001), un film de dragoste, alb-negru, cu foarte puţin dialog. Iar Tomasz, fiind student în primul an, a văzut acest film şi i-a plăcut foarte mult şi aşa am ajuns să lucrăm împreună.

Şi el a avut o poveste de cu totul alt stil, într-un fel asemănătoare celei de acum, dar mai murdară, cu nişte puştani, adolescenţi. A fost primul lui film, un film alb-negru, fără dialog, filmat tot numai din mână, şi ne-am înţeles foarte bine. Era clar că urma să lucrăm împreună şi pe viitor, la un proiect mai mare. Acest proiect a venit câţiva ani mai târziu şi este filmul lui de diplomă, „Desperados on the Block”, pe care ne-am străduit să-l facem să fie şi debutul lui de lung metraj în acelaşi timp. Un debut cu un buget foarte scăzut – 50 000 euro din partea şcolii şi 400 000 din fondul naţional bavarez de sponsorizare (FFF).

E un buget mic?

Da, e un buget foarte mic în Germania, e un film cu foarte multe personaje şi locuri de filmare... 90% din oamenii care participă la proiect lucrează pe gratis sau pe o sumă fictivă care le acoperă doar chiria... Altfel nu s-ar fi putut face un asemenea film.

Câte zile aţi lucrat la filmări şi câte ore pe zi de filmare au fost?

De filmat am filmat 32 de zile în total, 12 - 15 ore / zi. Am avut 3 zile suplimentare pentru că am lucrat cu o tehnică nouă în faza de prototip. Camera nefiind finalizată, improvizând-o în mers, am avut o groază de probleme tehnice.

E filmat pe digital?

Da, pe digital, este o cameră de tip 2 K, dar cu un altfel de cip, CCD Chip, care are o altfel de factură a imaginii decât tehnica CMOS, una mai filmică.

În ce format îţi place să lucrezi mai mult: pe peliculă sau digital?

Pe peliculă. Pelicula este organică, trăieşte, digitalul are o rigiditate, un spaţiu de desfăşurare limitat, trebuie să faci foarte multe compromisuri, să eviţi să filmezi anumite lucruri pentru a arăta „bine”. Iar asta îţi îngreunează filmarea, nu mai eşti atât de liber pentru că anumite lucruri nu dau bine, pe când pelicula este mai indulgentă.

Care este povestea ce stă la baza creării acestui film şi care ar fi câteva detalii privind modalitatea vizuală de susţinere a poveştii?

Sunt 4 poveşti în film, împletite; destinele unor oameni care trăiesc în cutiuţele lor, separaţi unii de alţii, singuri, în căutare de alţii şi în căutare de sine, de prietenie, de dragoste, căldură. Este o înstrăinare specifică oraşului vestic modern, precum şi Germaniei. Un portret metaforic al Germaniei, dacă vrei... Conceptul de culoare era gândit în felul următor: viaţa în exteriorul acelui bloc este înfăţişată ceva mai ostil, în tonuri desaturate, mai puţină culoare, monocromatic, rece, albăstrui-verzui… Iar interioarele, deci înlăuntrul nostru, unde fiecare îşi ţine ascuns în cutiuţa lui minunile proprii, au culori vii, senzuale, pasionale, brutale, câteodată, alese şi pentru caracterizarea personajului. Fiecare personaj are un spectru de culoare care îi este specific. În tot ce s-a filmat în interior a fost permanent evitat peretele alb. Practic, nu am păstrat în interioare nici un perete alb, iar când a rămas alb, am colorat lumina.

Comparaţia care m-a inspirat, şi care vine din copilărie, este imaginea unui animal (cal) spintecat într-un abator: pe dinafară este neutru şi cenuşiu, însă pe dinăuntru îi musteşte sângele roşu, oasele albe strălucitoare, vene şi pieliţe albăstrii, stomacul îngălbuit, un smoc de smarald ţâşnind dintr-un maţ, un reflex metalic azuriu în ochiul încremenit.

Chiar am avut nişte meşteri din România, care, pentru câteva lăzi de bere, ne vopseau repede pereţii, dacă cumva aveam vreun perete care nu fusese planificat să fie vopsit şi descopeream că totuşi avem nevoie de el. Aveam mereu câteva găleţi de vopsea la noi.

Aţi filmat şi cu camera ascunsă?

Numai începutul filmului este făcut cu camera ascunsă – ferestrele acelea, în care îl vezi pe fiecare în pătrăţica lui, sunt filmate de la 200 m., dintr-o clădire de vizavi, cu un obiectiv foarte puternic. În momentul în care aveam un cadru care ne plăcea foarte mult, rugam pe cineva să alerge la uşa respectivă, să cerem încuviinţarea de a apărea în film.

Şi cum reacţionau? Erau de acord?

Majoritatea erau de acord, 95 % au fost de acord.

În imagine: Tomasz E. Rudzik & Sorin Drăgoi

Cum a decurs colaborarea cu Tomasz Emil Rudzic?

Eu personal am lucrat 4 luni pentru acest proiect: preproducţie, filmare şi postproducţie, fiind şi coproducător. Cu Tomasz am lucrat împreună la decuparea scenariului scenă cu scenă, cadru cu cadru, am discutat şi schimbat foarte mult în căutarea ritmului adecvat poveştii.

Am lucrat la mine acasă, timp de 3 săptămâni. Pentru prima oară am luat-o şi pe asistenta de regie în acest proces, de altfel foarte intim, care are loc între regizor şi operator, o foarte bună prietenă, Gabriela Bauer, o asistentă de regie extraordinară, care şi-a început cariera ca asistentă a lui Luchino Visconti, la filmul „Ludwig” (1972), filmat în Bavaria.

În imagine: Gabriela Bauer & Tomasz E. Rudzik

Ce înseamnă, mai exact, colaborarea între regizor şi directorul de imagine?

Tomasz este axat foarte mult pe poveste, pe actori şi bineînţeles că discutăm împreună, încercând să înţeleg cât mai exact ceea ce el urmăreşte să exprime şi care câteodată nu poate fi exprimat foarte concret în cuvinte. Şi el se află în acelaşi proces de căutare a adevărului unei poveşti, al unui moment trăit, câteodată cuvintele nu mai ajută şi trebuie să începi să simţi în acelaşi fel... pentru ca apoi, în această căutare a modului de filmare, să reuşesc a face propunerile adecvate modului de expresie cel mai puternic pentru poveste, felul cum poate fi vizual întărit un moment dramaturgic pe care regizorul îl doreşte. Încerc să-i induc spectatorului subconştient anumite lucruri. Spectatorul însă nu trebuie forţat într-o anumită direcţie, totul trebuie să se creeze cât mai natural. Un lucru important, care ne pune mereu pe gânduri, a fost extraordinar exprimat de un compatrion al lui Tomasz, K.Kieslowsky: „E important să ştii unde să îţi îndrepţi camera, însă şi mai important este să ştii de ce o faci să meargă.” Aşa văd eu rolul meu: de a-l ajuta pe regizor să-şi exprime cât mai puternic propriile gânduri şi sentimente. Foarte multe din scene sunt rezolvate vizual, iar Tomasz, având încredere deplină în mine, se simte cu spatele acoperit şi se poate concentra puternic pe poveste, pe dialoguri, pe lucrul cu actorul care, în definitiv, este cel mai important. Poţi să ai tu ce intuiţie vrei de decupaj, de cadraj, de lumină, de unghiulaţie, de ritm, de montaj, dacă actorul nu e „acolo” unde trebuie, totul se năruie. După ce trecem de faza asta, de ping-pong intensiv la scenariu, în care clar că ne-am înţeles reciproc şi amândoi respirăm în aceeaşi direcţie, ajungem la filmare, cu lecţia gata făcută. În faza asta ştii ce ai de făcut ca să fie safe, iar când ajungi la set poţi să începi să schimbi, să reacţionezi la momentul respectiv cum este set-ul în acea zi, cum e mood-ul din echipă, cum a dormit unul, aşa e a doua zi... Există atunci o libertate în care abia atunci poţi deveni mai intuitiv, mai creativ şi mai receptiv la impulsurile din afară, pentru că filmul rămâne un joc de echipă.

Imagini din film

Cum aţi ales rolurile principale?

În afară de Patricia (Moga) care a fost propunerea mea, ceilalţi sunt luni de căutări ale lui Tomasz care a vorbit cred cu 1000 de chinezi şi 100 de surdo-muţi... În afară de Patricia şi de Dominic şi de fata grecoaică, ceilalţi nu sunt actori. Chinezul e student la fizică şi a fost găsit după luni de zile de căutări; au făcut probe, el nu prea vorbea germana, de-abia venise dintr-un sătuc din China, şi s-a trezit actor. Şi a făcut-o foarte bine, jucându-se, mai mult sau mai puţin, pe el însuşi.

Andreas este surdo-mut de origine suedeză.

Imagine de la filmări (sus) & imagine din film (jos)

Care este semnificaţia liftului? De ce s-a ales ca spaţiu al întâlnirii un loc atât de strâmt – liftul – şi nu, să zicem, cantina studenţească sau sala de sport? De ce s-a dorit această întâlnire atât de “strânsă” între personaje?

Liftul este liantul, e şi o arteră de legătură, de circulaţie, de care ai nevoie, o arteră de sânge fără de care nu poţi să trăieşti, o deschidere către ceilalţi, un canal.

Imagine din film

Există diferenţe de a privi/simţi filmul de la un public la altul – gândindu-ne la originea publicului respectiv? Cum au primit filmul, de exemplu, spaniolii (la San Sebastian) şi cum publicul german sau cel român?

Germanii au primit bine povestea chinezului şi apoi povestea surdo-mutului; însă povestea religioasa, a Clarei, este considerată un pic artificială şi nedemnă de a fi luată în serios.

Pe când spaniolii au privit povestea Clarei ca pe cea importantă – ceea ce şi este – şi mai interesantă şi din care au putut lua cel mai mult. I-a impresionat, au primit-o pe Patricia foarte bine. Atmosfera a fost extraordinară acolo.

Filmul este deschis interpretărilor, astfel încât fiecare poate interpreta mesajul transmis după sensibilitatea şi experienţele proprii.

Imagine din film

Filmul a început să ruleze şi în cinematografe? Îl vom putea viziona şi aici, în România, în afara festivalului de film?

De astăzi filmul începe să ruleze la un cinematograf din Munchen, Art House, unul dintre cele mai frumoase din Munchen.

Iar în ceea ce priveşte publicul român, văzând că este primit bine la festival, mă gândesc că da, însă mă înspăimântă lipsa de spectatori români, cumva indiferenţa totală vizavi de film. Indiferenţă care am înţeles că este generală, chiar şi la filmele româneşti extraordinare, ca „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, „Moartea Domnului Lăzărescu”, „ 12:8 La Est de Bucureşti”...

Mai ales „ 12:8 La Est de Bucureşti” al lui Porumboiu, un film genial, de o stringenţă estetică extraordinară. Îmi place extraordinar cum lucrează; are o claritate în gândirea estetică cu totul şi cu totul specială. L-ai văzut?

Nu încă...

Vezi? Eu am văzut toate filmele astea... (Între timp l-am văzut şi eu... mulţumesc pentru atenţionare!)

Imagini din film

Dar pe dvd găsim filmul?

Nu încă, nu suntem gata. Am aşteptat puţin cu distribuţia lui, am mers pe la diferite festivaluri, a luat câteva premii în Italia şi Spania, premiul pentru debut l-a luat Tomasz în oraşul Munchen.

Care este următorul proiect?

Este un proiect legat de Polonia; din această cauză Tomasz nu a putut fi prezent aici, la festival, fiind plecat la Varşovia la o întâlnire cu nişte producători. Şi scenariul l-a lucrat acum într-un workshop cu Andrzej Wajda. Poate dura şi 2 - 3 ani până se reuşeşte o finanţare, dar să sperăm că va ieşi.

Câteva cuvinte pentru cititoarele noastre?

Ceea ce faci, să faci cu pasiune, să trepidezi pentru ceea ce faci, să trăieşti intens momentul în care faci ceva, să jertfeşti. Există o vorbă pe care o aveam şi care are un pic de-a face cu filmul – datorită părţii religioase: jertfeşte cu adevărat ceva pentru a putea să primeşti Duhul Sfânt.

Poster film

Notă: “Desperados on the Block” (1h 29 min., coproducţie Germania-România), film regizat de Tomasz Rudjiks şi apărut în anul 2009, a fost prezent la festivalurile de film de la Saarbrücken şi San Sebastian şi a câştigat trei premii la a XI-a ediţie a Festivalului European de Cinema de la Lecce, Italia: prestigiosul premiu FIPRESCI (European Film Award of the Critics), Golden Olive Tree pentru cel mai bun film şi premiul CineEuropa pentru cel mai bun film, dar şi premiul pentru cel mai bun debut Funf Seen FF, fiind nominalizat şi la premiul Max Ophuls.

Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş

Interviu publicat în revista Business Woman Magazine Nr. 22 (15 nov. – 15 dec. 2010): http://www.businesswoman.ro/index.php?mact=News,cntnt01,detail,0&cntnt01articleid=1137&cntnt01origid=91&cntnt01lang=ro_RO&cntnt01returnid=91

FOTO: Toccata Film/Teo Film, Olga Sulimenko, Sorin Drăgoi

http://www.desperadosontheblock.com