KEO

Spre lună !

Interviu cu KEO, cântăreţ, compozitor, producător

17 febr. 2011

KEO s-a născut la Bucureşti, iar în 1985 s-a mutat împreună cu părinţii la Geneva (Elveţia). La vârsta de 12 ani el a început să cânte la pian, urmând ca la 14 ani să scrie primul său cântec. În anii de liceu el şi-a format prima trupă, “I SCREAM”, după care a urmat studii de politică la Geneva şi Los Angeles. Mai târziu, întors acasă, în Elveţia, el a format trupa numită “THE PARK” (cu care a lansat albumul pop-rock „Spiders Of Addiction”). “THE PARK” a cântat live în cadrul unor festivaluri celebre, precum: Open Air şi Montreaux Jazz Festival... la Montreaux deschizând chiar concertul lui David Bowie.

Reîntors în România în 2005, el a debutat aici ca solist solo cu piesa AZI VII MÂINE PLECI”. http://www.youtube.com/watch?v=QkybZs6-_KI&feature=related

Lansată în septembrie 2005, aceasta a ajuns numărul 1 în top 20 MTV, în doar 3 săptămâni; în următorii ani activitatea artistică a lui KEO a fost încununată de numeroase premii. În calitate de compozitor şi producător, el a colaborat cu Andreea Bălan, Alexandra Ungureanu, Cătălin Josan, Blaxy Girls, Anna Lesko, Cristina Rus, Tina G, Cristi Stanciu.

KEO – voce, pian, compozitor piese - cântă în prezent împreună cu Felix Bârcă – chitară (un foarte talentat chitarist pe care-l putem asculta cântând şi în cadrul trupei STONEBOX), Radu Moldovan – tobe, Antoine Gautier - dj, Florin Alexe – clape şi tocmai şi-a lansat single-ul „LIBER”, single ce deja se bucură de un imens succes la public.

Un proiect nou la care lucrează acum este cel alături de Alexandra Ungureanu şi Skizzo Skillz, iar drumul său muzical nu se opreşte aici... nicidecum... printre stele, printre stele... spre lună (ca să parafrazez cuvintele lui Les Brown: “Întotdeauna ţinteşte spre lună. Chiar dacă nu reuşeşti, măcar vei ajunge printre stele.”...).

Noi îi urăm succes în continuare şi... ne vedem la concerte, ca să cântăm împreună piesele atât de îndrăgite!

Când ţi-ai descoperit pasiunea pentru muzică? Cum a început povestea?

De când mă ştiu mi-a plăcut la nebunie muzica, însă mi-am dat seama cu adevărat de acest lucru atunci când am primit cadou un pian electric de la părinţii mei, la vârsta de 12 ani, în Geneva. Îmi doream foarte mult un pian, iar scânteia spre compoziţie s-a aprins chiar în acea seară in care „am compus” şi o mică piesă.

Cine te-a îndrumat în cariera ta artistică?

Naşul meu, marele compozitor Temistocle Popa, este cel care m-a ajutat să-mi cultiv pasiunea pentru muzică şi care, până în ziua de azi, îmi dă sfaturi în tot ceea ce fac. În afară de el, am avut foarte mult de învăţat de la toţi artiştii pe care i-am iubit, îi iubesc în continuare şi care m-au influenţat enorm, precum: Prince, Michael Jackson, The Beatles, U2, David Bowie şi mulţi alţii.

Care ar fi sfatul tău pentru cei care se află acum la începutul unei cariere muzicale?

Cheia succesului cred că se află în pasiune şi perseverenţă. Cu toţii pornim de la un vis, însă dacă îi atribui muncă, talent, pasiune şi ambiţie, acest vis poate deveni realitate.

Ce părere ai despre ceea ce se întâmplă acum pe piaţa muzicală românească, despre noile trupe care apar peste noapte...?

Industria muzicală a devenit una care se bazează pe valoarea piesei mai mult decât pe valoarea artistului. În momentul de faţă nu trebuie neapărat să fii foarte talentat ca să poţi avea o piesă pe radio. Din păcate, asta face ca majoritatea pieselor să sune aproape la fel, toţi urmând aceeaşi reţetă.

Care crezi ca este secretul longevităţii carierei unui artist?

Secretul, în afara talentului - care se presupune că există - este perseverenţa în tot ceea ce face el. Un artist, ca să se poată bucura de longevitate în carieră, trebuie să aibă un univers muzical pe care să şi-l clădească singur şi cu care un public să se poată identifica. Acest univers se construieşte în timp, în acest mod artistul reuşind să-şi fidelizeze fanii.

Dintr-o zi, cât timp dedici muzicii?

Cu siguranţă 24 de ore din 24, 7 zile din 7. Chiar şi atunci când dorm, tot despre piese visez, deci pot spune că sunt un obsedat, în sensul frumos al cuvântului...

Ce sentiment ai atunci când ai terminat de compus o piesă?

În primul rând sunt curios şi nerăbdător să văd reacţia oamenilor la această piesă. În primă fază, primii ascultători sunt prietenii apropiaţi şi colaboratorii de la casa de discuri. În al doilea rând, se întâmplă un fenomen ciudat atunci când ai terminat de compus, pentru că, dacă în procesul creaţiei există o relaţie de intimitate între compozitor şi piesă, în momentul când aceasta e finalizată devine o entitate separată şi simţi că nu-ţi mai aparţine doar ţie, ca şi compozitor, ci oricărei persoane care se identifică cu ea.

Care sunt subiectele care te inspiră, despre ce scrii?

În general, scriu despre nişte subiecte pe care le pot înţelege şi care fac parte din universul meu. Tocmai de aceea îmi place să scriu, în general, despre dragoste şi relaţii. Excepţie de la regulă este cel mai nou single al meu, numit „Liber” al cărui subiect mizează pe individualism şi pe libertatea fiecărei persoane, în orice formă a ei. Dar există şi subiecte care nu mă inspiră, precum cele sociale sau politice, iar dacă aş cânta despre ele, nu aş fi credibil pentru că nu s-ar potrivi în universul meu.

http://www.youtube.com/watch?v=OvBLJUfzQ9o&feature=fvw

Cu ce artişti din planul internaţional ţi-ar plăcea să cânţi?

Ar fi o idee cool să-mi remixeze Timberland noul single „Liber”, însă evident, dacă aş primi un telefon cu o propunere de colaborare de la Bono (U2) cred că aş cădea de pe scaun...

Ce sentimente încerci, în timpul unui concert, vizavi de public?

În afară de adrenalină, care îmi umple corpul în timpul concertelor, cele mai frumoase momente din viaţa mea de artist sunt atunci când publicul pe care-l am în faţă cântă piesele alături de mine.

http://www.youtube.com/watch?v=w-PSkzzlbnc&feature=related

Cum îţi place să-ţi petreci timpul liber?

În afară de muzică, muzică şi iar muzică, îmi place să călătoresc, când îmi permite timpul, dar şi să mă relaxez în faţa televizorului urmărind Discovery şi History Channel.

Care este vârsta pe care ai vrea să o retrăieşti, dacă ar fi să te poţi întoarce în timp?

Din fericire, am marea şansă să-i am în viaţă pe oamenii pe care-i iubesc şi să-mi trăiesc visul în fiecare zi. Pot spune, mai degrabă, că aş vrea să se oprească timpul în loc.

Care crezi tu că ar fi job-ul potrivit unei femei?

Atât o femeie, cât şi un bărbat, au dreptul de a-şi alege ceea ce îşi doresc să facă în viaţă. Eu nu cred că există neapărat un job potrivit pentru o femeie, pentru că am întâlnit în viaţa mea femei care erau directoare de bancă, poliţiste sau casnice, însă fiecare era excepţională în felul său.

Vorbind de femei, în ce rezidă frumuseţea acestora?

Cred că frumuseţea lor rezidă în naturaleţea şi încrederea pe care o are o femeie în propria-i persoană. Frumuseţea e mai mult un sentiment care nu se poate explica printr-o trăsătură fizică, ci mai degrabă constituie un cumul între atitudine, suflet, ochi, zâmbet, şarm...

Care este principiul după care te ghidezi în viaţă?

“Întotdeauna ţinteşte spre lună. Chiar dacă nu reuşeşti, măcar vei ajunge printre stele.” - Les Brown

Riscă şi experimentează... ce te-ar tenta?

Mi-ar plăcea să fac un zbor în spaţiu. Ştiu că deja compania Virgin Galactic oferă acest serviciu contra sumei de 250 mii euro, aşa că voi aştepta să scadă preţul sau să obţin un discount.

Ce fel de fire eşti? Un cuvânt care să te exprime foarte bine...

Geamăn... Fiind în zodia gemeni, cred că reprezint mai multe personaje la un loc, în sensul bun, bineînţeles.

Ce faci ca să te remontezi după o zi stresantă sau o întâmplare neplăcută?

De regulă vorbesc cu mama, după care îmi pun un film SF.

Care este mâncarea ta preferată?

Evident mâncarea făcută de mama, însă, în afară de asta, îmi place foarte mult bucătăria asiatică, în special cea thailandeză, cu care mai şi cochetez câteodată, atunci când prepar chiar eu curry thailandez.

Ai un citat preferat?

„Experienţa este ceea ce vei obţine, atunci când nu obţii ceea ce vrei”. (Dan Stanford)

Care sunt calităţile ce te impresionează mai mult la o persoană?

Depinde de persoană şi, mai ales, de contextul în care o întâlnesc, dar cel mai mare respect îl am pentru persoanele care dau dovadă de coloană vertebrală.

Care sunt planurile muzicale din viitorul apropiat? La ce proiect lucrezi acum şi cu cine colaborezi?

Tocmai am lansat noul single „LIBER” http://www.youtube.com/watch?v=LpQ47wjjgvQ

şi mă bucură succesul pe care-l are deja la public. Am filmat de asemenea şi videoclipul piesei, urmând un scenariu scris de mine, exact aşa cum îmi doream. În plus, în momentul de faţă lucrez la finalizarea albumului care se va lansa cu siguranţă în următoarele luni. Mai mult decât atât, am început un proiect nou alături de Alexandra Ungureanu şi Skizzo Skillz, pe care-i apreciez foarte mult, atât ca prieteni, cât şi ca artişti. Mai multe detalii puteţi afla de pe pagina mea oficială de Facebook: facebook.com/keomusic, dar şi de pe site-ul meu oficial: www.keo.ro.

Unde te vezi peste 10 ani? Ce crezi că vei face atunci?

Cu siguranţă nu mă văd făcând altceva decât muzică, având în vedere că este pasiunea vieţii mele. Deci sper să pot şi peste 10 ani să încânt publicul cu piesele mele, iar publicul să mă încânte pe mine cu prezenţa lui la concerte.

Câteva gânduri pentru cititoarele revistei Business Woman...?

Rămâneţi aşa cum sunteţi: încântătoare, frumoase şi puternice! Cu dragoste, Keo!

Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş

Publicat în revista Business Woman Magazine, februarie 2011

Foto: Edi Enache

Ionuţ Staicu

Mulţumiri Alinei Buleanu, RedCarpet Media

Sorin Drăgoi

Ochiul magic din spatele camerei

Interviu cu Sorin Drăgoi, director de imagine şi coproducător - ”Desperados on the Block”

Trailer film: http://www.youtube.com/watch?v=8Dd10uftafI

Pe Sorin Drăgoi l-am întâlnit la Bucureşti cu ocazia Festivalului Internaţional de Film din România (1 – 10 octombrie), venit aici din Germania cu filmul „Desperados on the Block”, în calitate de coproducător şi director de imagine al acestuia. Un film care mi-a atras atenţia şi pe care am dorit să-l văd şi a doua oară, datorită unor secvenţe filmate minunat, de o delicateţe şi o sensibilitate a imaginii extraordinare.

Dorind acest lucru, nimic nu m-a oprit să alerg prin ploaia unui Bucureşti întunecat, cenuşiu şi rece, de la Scala la Cinemateca Eforie, în acea seară de festival. Un film pe care vi-l recomand... cu toată căldura.

Spune-ne câteva cuvinte despre plecarea ta din România: când ai plecat şi de ce?

Am plecat din România nu ca să plec, am plecat, practic, la un festival de film în Israel, la Tel Aviv, cu unul dintre filmele făcute ca student. Eram în ultimul an la Facultatea de Film şi acest lucru se întâmpla la câteva zile după alegerile de la 1 mai 1990. 2 săptămâni mai târziu, chiar când se terminase festivalul şi am vrut să mai rămânem 2 - 3 zile să vizităm Israelul – era pentru prima oară când eram în străinătate, soţia mea şi cu mine – s-a întâmplat Piaţa Universităţii, mineriada. Ca participanţi activi, era periculos să te întorci în momentul respectiv, foarte incertă situaţia, aşa că am mai rămas în Israel încă o jumătate de an, până am primit o viză în altă parte. Şi prima viză pe care am primit-o a fost în Germania.

Cum te-ai adaptat acolo şi ce te-a determinat să rămâi?

Încet, încet... Alegerea de a rămâne acolo s-a produs prin faptul că am intrat la Şcoala de Film. În România terminasem, aveam toate examenele date, până la examenul de diplomă. Din decembrie ‘89 şi până la alegeri n-am făcut decât „politică”, adică încercare de organizare studenţească împotriva deteriorării situaţiei politice de la noi, aşa cum ulterior s-a şi deteriorat. Am realizat în acea primăvară primul film despre revoluţia din ‘89: „Revoluţia?”, un film absolut sincer despre momentul pe care l-am trăit într-o colectivitate destrămată, la diferite grade de luciditate.

În imagine: Sorin Drăgoi

Care sunt lucrurile ce le-ai întâlnit în Germania şi care te-au surprins în bine?

Civilizaţie, respect, nu se prea ţipă, nu se prea înjură, nu se prea scuipă…

Şi ce s-a dovedit a fi sub aşteptări...?

Uscăciunea, o anumită răceală şi, vizavi de străini, o subtilă reţinere a respectului, dar şi o anumită inflexibilitate între oameni în viaţa de zi cu zi.

Dacă ar fi să o iei de la capăt, tot acolo te-ai stabili?

Nu ştiu ce aş face... nu cred… aş încerca să simt mai cu adevărat momentul…

Cum te simţi acum în Germania, te simţi înstrăinat, într-un anume fel?

Asta este problema emigranţilor, în general, nu mai eşti nicăieri acasă; eşti cumva perceput ca străin în ambele locuri, deşi tu pe tine însuţi te percepi mai adaptabil… asta este drama oamenilor plecaţi.

În imagine: Sorin Drăgoi

Cum l-ai cunoscut pe Tomasz Emil Rudzic, regizor şi scenarist al filmului „Desperados on the Block”?

Eu, în fiecare an, după ce am terminat Şcoala de Film din Munchen, în 1997, (şcoală ce am făcut-o lucrând 3 zile pe săptămână şi 4 zile mergând la şcoală, altfel nu se putea duce existenţa acolo), am lucrat foarte mulţi ani cu studenţi. Îmi place să lucrez cu oameni tineri, să mă lovesc de întrebări noi, la care eu poate nu mă mai gândesc, mă obligă să caut soluţii noi şi, într-un fel, să rămân fraged. Printre studenţi, am lucrat cu un student spaniol foarte talentat cu care am făcut 2 scurt metraje – unul de 15 minute, altul de 20 minute, filme ce au luat o grămadă de premii pe la festivalurile internaţionale de scurt metraj. Unul dintre filme a luat 20 de premii... Este vorba de „El sueño del caracol” / „Schneckentraum” („Vis de melc”, 2001), un film de dragoste, alb-negru, cu foarte puţin dialog. Iar Tomasz, fiind student în primul an, a văzut acest film şi i-a plăcut foarte mult şi aşa am ajuns să lucrăm împreună.

Şi el a avut o poveste de cu totul alt stil, într-un fel asemănătoare celei de acum, dar mai murdară, cu nişte puştani, adolescenţi. A fost primul lui film, un film alb-negru, fără dialog, filmat tot numai din mână, şi ne-am înţeles foarte bine. Era clar că urma să lucrăm împreună şi pe viitor, la un proiect mai mare. Acest proiect a venit câţiva ani mai târziu şi este filmul lui de diplomă, „Desperados on the Block”, pe care ne-am străduit să-l facem să fie şi debutul lui de lung metraj în acelaşi timp. Un debut cu un buget foarte scăzut – 50 000 euro din partea şcolii şi 400 000 din fondul naţional bavarez de sponsorizare (FFF).

E un buget mic?

Da, e un buget foarte mic în Germania, e un film cu foarte multe personaje şi locuri de filmare... 90% din oamenii care participă la proiect lucrează pe gratis sau pe o sumă fictivă care le acoperă doar chiria... Altfel nu s-ar fi putut face un asemenea film.

Câte zile aţi lucrat la filmări şi câte ore pe zi de filmare au fost?

De filmat am filmat 32 de zile în total, 12 - 15 ore / zi. Am avut 3 zile suplimentare pentru că am lucrat cu o tehnică nouă în faza de prototip. Camera nefiind finalizată, improvizând-o în mers, am avut o groază de probleme tehnice.

E filmat pe digital?

Da, pe digital, este o cameră de tip 2 K, dar cu un altfel de cip, CCD Chip, care are o altfel de factură a imaginii decât tehnica CMOS, una mai filmică.

În ce format îţi place să lucrezi mai mult: pe peliculă sau digital?

Pe peliculă. Pelicula este organică, trăieşte, digitalul are o rigiditate, un spaţiu de desfăşurare limitat, trebuie să faci foarte multe compromisuri, să eviţi să filmezi anumite lucruri pentru a arăta „bine”. Iar asta îţi îngreunează filmarea, nu mai eşti atât de liber pentru că anumite lucruri nu dau bine, pe când pelicula este mai indulgentă.

Care este povestea ce stă la baza creării acestui film şi care ar fi câteva detalii privind modalitatea vizuală de susţinere a poveştii?

Sunt 4 poveşti în film, împletite; destinele unor oameni care trăiesc în cutiuţele lor, separaţi unii de alţii, singuri, în căutare de alţii şi în căutare de sine, de prietenie, de dragoste, căldură. Este o înstrăinare specifică oraşului vestic modern, precum şi Germaniei. Un portret metaforic al Germaniei, dacă vrei... Conceptul de culoare era gândit în felul următor: viaţa în exteriorul acelui bloc este înfăţişată ceva mai ostil, în tonuri desaturate, mai puţină culoare, monocromatic, rece, albăstrui-verzui… Iar interioarele, deci înlăuntrul nostru, unde fiecare îşi ţine ascuns în cutiuţa lui minunile proprii, au culori vii, senzuale, pasionale, brutale, câteodată, alese şi pentru caracterizarea personajului. Fiecare personaj are un spectru de culoare care îi este specific. În tot ce s-a filmat în interior a fost permanent evitat peretele alb. Practic, nu am păstrat în interioare nici un perete alb, iar când a rămas alb, am colorat lumina.

Comparaţia care m-a inspirat, şi care vine din copilărie, este imaginea unui animal (cal) spintecat într-un abator: pe dinafară este neutru şi cenuşiu, însă pe dinăuntru îi musteşte sângele roşu, oasele albe strălucitoare, vene şi pieliţe albăstrii, stomacul îngălbuit, un smoc de smarald ţâşnind dintr-un maţ, un reflex metalic azuriu în ochiul încremenit.

Chiar am avut nişte meşteri din România, care, pentru câteva lăzi de bere, ne vopseau repede pereţii, dacă cumva aveam vreun perete care nu fusese planificat să fie vopsit şi descopeream că totuşi avem nevoie de el. Aveam mereu câteva găleţi de vopsea la noi.

Aţi filmat şi cu camera ascunsă?

Numai începutul filmului este făcut cu camera ascunsă – ferestrele acelea, în care îl vezi pe fiecare în pătrăţica lui, sunt filmate de la 200 m., dintr-o clădire de vizavi, cu un obiectiv foarte puternic. În momentul în care aveam un cadru care ne plăcea foarte mult, rugam pe cineva să alerge la uşa respectivă, să cerem încuviinţarea de a apărea în film.

Şi cum reacţionau? Erau de acord?

Majoritatea erau de acord, 95 % au fost de acord.

În imagine: Tomasz E. Rudzik & Sorin Drăgoi

Cum a decurs colaborarea cu Tomasz Emil Rudzic?

Eu personal am lucrat 4 luni pentru acest proiect: preproducţie, filmare şi postproducţie, fiind şi coproducător. Cu Tomasz am lucrat împreună la decuparea scenariului scenă cu scenă, cadru cu cadru, am discutat şi schimbat foarte mult în căutarea ritmului adecvat poveştii.

Am lucrat la mine acasă, timp de 3 săptămâni. Pentru prima oară am luat-o şi pe asistenta de regie în acest proces, de altfel foarte intim, care are loc între regizor şi operator, o foarte bună prietenă, Gabriela Bauer, o asistentă de regie extraordinară, care şi-a început cariera ca asistentă a lui Luchino Visconti, la filmul „Ludwig” (1972), filmat în Bavaria.

În imagine: Gabriela Bauer & Tomasz E. Rudzik

Ce înseamnă, mai exact, colaborarea între regizor şi directorul de imagine?

Tomasz este axat foarte mult pe poveste, pe actori şi bineînţeles că discutăm împreună, încercând să înţeleg cât mai exact ceea ce el urmăreşte să exprime şi care câteodată nu poate fi exprimat foarte concret în cuvinte. Şi el se află în acelaşi proces de căutare a adevărului unei poveşti, al unui moment trăit, câteodată cuvintele nu mai ajută şi trebuie să începi să simţi în acelaşi fel... pentru ca apoi, în această căutare a modului de filmare, să reuşesc a face propunerile adecvate modului de expresie cel mai puternic pentru poveste, felul cum poate fi vizual întărit un moment dramaturgic pe care regizorul îl doreşte. Încerc să-i induc spectatorului subconştient anumite lucruri. Spectatorul însă nu trebuie forţat într-o anumită direcţie, totul trebuie să se creeze cât mai natural. Un lucru important, care ne pune mereu pe gânduri, a fost extraordinar exprimat de un compatrion al lui Tomasz, K.Kieslowsky: „E important să ştii unde să îţi îndrepţi camera, însă şi mai important este să ştii de ce o faci să meargă.” Aşa văd eu rolul meu: de a-l ajuta pe regizor să-şi exprime cât mai puternic propriile gânduri şi sentimente. Foarte multe din scene sunt rezolvate vizual, iar Tomasz, având încredere deplină în mine, se simte cu spatele acoperit şi se poate concentra puternic pe poveste, pe dialoguri, pe lucrul cu actorul care, în definitiv, este cel mai important. Poţi să ai tu ce intuiţie vrei de decupaj, de cadraj, de lumină, de unghiulaţie, de ritm, de montaj, dacă actorul nu e „acolo” unde trebuie, totul se năruie. După ce trecem de faza asta, de ping-pong intensiv la scenariu, în care clar că ne-am înţeles reciproc şi amândoi respirăm în aceeaşi direcţie, ajungem la filmare, cu lecţia gata făcută. În faza asta ştii ce ai de făcut ca să fie safe, iar când ajungi la set poţi să începi să schimbi, să reacţionezi la momentul respectiv cum este set-ul în acea zi, cum e mood-ul din echipă, cum a dormit unul, aşa e a doua zi... Există atunci o libertate în care abia atunci poţi deveni mai intuitiv, mai creativ şi mai receptiv la impulsurile din afară, pentru că filmul rămâne un joc de echipă.

Imagini din film

Cum aţi ales rolurile principale?

În afară de Patricia (Moga) care a fost propunerea mea, ceilalţi sunt luni de căutări ale lui Tomasz care a vorbit cred cu 1000 de chinezi şi 100 de surdo-muţi... În afară de Patricia şi de Dominic şi de fata grecoaică, ceilalţi nu sunt actori. Chinezul e student la fizică şi a fost găsit după luni de zile de căutări; au făcut probe, el nu prea vorbea germana, de-abia venise dintr-un sătuc din China, şi s-a trezit actor. Şi a făcut-o foarte bine, jucându-se, mai mult sau mai puţin, pe el însuşi.

Andreas este surdo-mut de origine suedeză.

Imagine de la filmări (sus) & imagine din film (jos)

Care este semnificaţia liftului? De ce s-a ales ca spaţiu al întâlnirii un loc atât de strâmt – liftul – şi nu, să zicem, cantina studenţească sau sala de sport? De ce s-a dorit această întâlnire atât de “strânsă” între personaje?

Liftul este liantul, e şi o arteră de legătură, de circulaţie, de care ai nevoie, o arteră de sânge fără de care nu poţi să trăieşti, o deschidere către ceilalţi, un canal.

Imagine din film

Există diferenţe de a privi/simţi filmul de la un public la altul – gândindu-ne la originea publicului respectiv? Cum au primit filmul, de exemplu, spaniolii (la San Sebastian) şi cum publicul german sau cel român?

Germanii au primit bine povestea chinezului şi apoi povestea surdo-mutului; însă povestea religioasa, a Clarei, este considerată un pic artificială şi nedemnă de a fi luată în serios.

Pe când spaniolii au privit povestea Clarei ca pe cea importantă – ceea ce şi este – şi mai interesantă şi din care au putut lua cel mai mult. I-a impresionat, au primit-o pe Patricia foarte bine. Atmosfera a fost extraordinară acolo.

Filmul este deschis interpretărilor, astfel încât fiecare poate interpreta mesajul transmis după sensibilitatea şi experienţele proprii.

Imagine din film

Filmul a început să ruleze şi în cinematografe? Îl vom putea viziona şi aici, în România, în afara festivalului de film?

De astăzi filmul începe să ruleze la un cinematograf din Munchen, Art House, unul dintre cele mai frumoase din Munchen.

Iar în ceea ce priveşte publicul român, văzând că este primit bine la festival, mă gândesc că da, însă mă înspăimântă lipsa de spectatori români, cumva indiferenţa totală vizavi de film. Indiferenţă care am înţeles că este generală, chiar şi la filmele româneşti extraordinare, ca „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, „Moartea Domnului Lăzărescu”, „ 12:8 La Est de Bucureşti”...

Mai ales „ 12:8 La Est de Bucureşti” al lui Porumboiu, un film genial, de o stringenţă estetică extraordinară. Îmi place extraordinar cum lucrează; are o claritate în gândirea estetică cu totul şi cu totul specială. L-ai văzut?

Nu încă...

Vezi? Eu am văzut toate filmele astea... (Între timp l-am văzut şi eu... mulţumesc pentru atenţionare!)

Imagini din film

Dar pe dvd găsim filmul?

Nu încă, nu suntem gata. Am aşteptat puţin cu distribuţia lui, am mers pe la diferite festivaluri, a luat câteva premii în Italia şi Spania, premiul pentru debut l-a luat Tomasz în oraşul Munchen.

Care este următorul proiect?

Este un proiect legat de Polonia; din această cauză Tomasz nu a putut fi prezent aici, la festival, fiind plecat la Varşovia la o întâlnire cu nişte producători. Şi scenariul l-a lucrat acum într-un workshop cu Andrzej Wajda. Poate dura şi 2 - 3 ani până se reuşeşte o finanţare, dar să sperăm că va ieşi.

Câteva cuvinte pentru cititoarele noastre?

Ceea ce faci, să faci cu pasiune, să trepidezi pentru ceea ce faci, să trăieşti intens momentul în care faci ceva, să jertfeşti. Există o vorbă pe care o aveam şi care are un pic de-a face cu filmul – datorită părţii religioase: jertfeşte cu adevărat ceva pentru a putea să primeşti Duhul Sfânt.

Poster film

Notă: “Desperados on the Block” (1h 29 min., coproducţie Germania-România), film regizat de Tomasz Rudjiks şi apărut în anul 2009, a fost prezent la festivalurile de film de la Saarbrücken şi San Sebastian şi a câştigat trei premii la a XI-a ediţie a Festivalului European de Cinema de la Lecce, Italia: prestigiosul premiu FIPRESCI (European Film Award of the Critics), Golden Olive Tree pentru cel mai bun film şi premiul CineEuropa pentru cel mai bun film, dar şi premiul pentru cel mai bun debut Funf Seen FF, fiind nominalizat şi la premiul Max Ophuls.

Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş

Interviu publicat în revista Business Woman Magazine Nr. 22 (15 nov. – 15 dec. 2010): http://www.businesswoman.ro/index.php?mact=News,cntnt01,detail,0&cntnt01articleid=1137&cntnt01origid=91&cntnt01lang=ro_RO&cntnt01returnid=91

FOTO: Toccata Film/Teo Film, Olga Sulimenko, Sorin Drăgoi

http://www.desperadosontheblock.com

Maia Ştefana Oprea

Scăldate-n Culoare – Feţe Înmugurind

Interviu cu Maia Ştefana Oprea,

artist plastic

15 martie 2010

Artista de 23 de ani este, în prezent, studentă în primul an la Universitatea Naţională de Arte, Facultatea de Arte Plastice – secţia Pictură, Bucureşti, după ce între anii 2007 – 2008 a fost plecată cu bursă de studii la Savannah College of Art and Design, USA. După doar un an de „experienţă americană” artista s-a întors în ţară, preferând arta în locul unui trai comod, dar dezrădăcinat sufleteşte şi spiritual. Ea a obţinut numeroase premii, a creat coperte şi ilustraţii pentru diverse cărţi, a participat atât la expoziţii de grup, cât şi personale – interne, ultima expoziţie fiind în desfăşurare la Melenia Art Gallery, cât şi externe: la Londra, Lliverpool, Southampton, Veneţia.

Pictează în uleiuri, acrilice, tempera, iar dincolo de explozia culorilor, dincolo de plăcerea estetică, a ochiului, picturile sale „vorbesc”, străbătute fiind de idei ingenioase - rod al dezlănţuitei sale imaginaţii.

Ai început să desenezi la o vârstă destul de fragedă – un an jumate. Apoi ai continuat, copil fiind, să te iniţiezi în tainele picturii. Cum au rămas în memoria ta afectivă acei ani şi prima experienţă, primii paşi către ceea ce avea să se dovedească a fi vocaţia vieţii tale?

Prima experienţă? Primii paşi? Nu ştiu. Tot aşa cum nu mai ştiu când am înotat pentru prima oară; când m-am căţărat într-un copac; când am râs sau plâns.

Conform spuselor părinţilor, am început să desenez de foarte mică, însă pentru mine pictura nu a însemnat mai mult decât un hobby, până în jurul vârstei de 13-14 ani. Una dintre cele mai vechi amintiri se referă la nişte desene foarte colorate pe care le-am făcut după pluşurile mele, pe la 4-5 ani. Aveam o colecţie fantastică de ursuleţi – Panda, în special - , hipopotami, girafe, căţei, etc., pe care i-am aşezat în diverse poziţii pentru a-i... „portretiza”. Căci pentru mine aceste pluşuri aveau o viaţă, o poziţie socială, un anumit caracter, aveau mai ales la rândul lor amintiri, corespunzătoare viselor mele. Aceste desene s-au pierdut, cât şi jucăriile.

Abia la vârsta de 19 ani mi-am adus aminte de o jucărie la care ţinusem foarte mult: o maimuţă verde. Procesul prin care mi-a revenit brusc în memorie imaginea acestei maimuţe poate părea puţin credibil: pictând o mandala. Mandala este o diagramă concentrică ce are semnificaţii spirituale şi rituale în budism şi hinduism. Carl Jung considera mandala ca fiind „o reprezentare a sinelui inconştient” şi considera că picturile lui cu mandale îi permiteau să acceadă spre întregul personalităţii sale.

Terminând pictura unei mandale a personalităţii mele, ce combina nenumărate elemente ludice în culori foarte vii, am dorit s-o privesc de la distanţă. M-am îndepărtat 5-6 metri pentru a putea privi lucrarea terminată. Uimirea mea a fost mare când am realizat că seamănă perfect cu o maimuţă, dar mai ales pentru că am reînviat jucăria uitată timp de 15 ani.

Sunt la fel de uimită acum, încercând să îmi dau seama cum s-a transformat pictura nu numai în „vocaţia vieţii mele”, dar într-o a doua viaţă, care curge paralel cu viaţa de zi cu zi. Nu întotdeauna însă reuşesc să-i schimb cursul.

A existat un moment definitoriu în care ţi-ai zis: da, asta îmi place, mă defineşte şi asta vreau să fac toată viaţa mea?

Momentul definitoriu cred că a fost în decursul verii dintre clasele a IV-a şi a V-a. Ieşisem şefă de promoţie pentru clasele primare, dar acum sunt de părere că ar fi trebuit să primesc un premiu pentru timiditate, însingurare şi frică.

Mi-am petrecut vara la ţară, alături de La Medeleni, Contele de Monte Cristo şi Cireşarii. Atunci am pictat pentru prima oară în culori de ulei, alături de mama mea (care a pictat în tinereţe, ca un mini-hobby).

Există o persoană care te-a îndrumat?

Mama mea a fost cea care mi-a dat imboldul de a crea, m-a susţinut în permanenţă şi m-a lăsat să-mi iau zborul atunci când am simţit că aşa trebuie.

Ai momente de tensiune, de nemulţumire, în care te hotărăşti să arunci o lucrare? Ce anume te determină să păstrezi o lucrare sau să renunţi definitiv la ea, aruncând-o la gunoi? Este ceva ce simţi în legătură cu aceasta?

Termenul de „lucrare” este foarte vast, el poate desemna în definitiv orice, de la o linie trasată pe hârtie şi până la o pictură la care am lucrat 80 de ore. Poate părea cu adevărat straniu, dar dacă ar fi să aleg, aş arunca acele nenumărate ore – căci printre ele se strecoară nu numai inspiraţie şi catharsis, ci şi multă trudă, studiu, tehnică, cunoştinţe, răbdare, cât şi nenumărate îndeletniciri anevoioase necesare ducerii la bun sfârşit a unei „lucrări”.

Însă nu am urmat acest crez dintotdeauna! Până la un moment dat am aruncat TOT. Era îngrozitor, nu mai puteam dormi noaptea, plângeam, aveam accese de furie tot timpul deoarece nu îmi plăcea ceea ce făceam (ştiind că pot, o, cu atât mai mult !) — aşa s-a strecurat adolescenţa. De atunci, ori de câte ori am simţit că sunt prea multe obiecte rectangulare anoste în jurul meu, am adoptat soluţia de a mă rade în cap – a funcţionat.

În prezent folosesc o cameră numai pentru depozitarea schiţelor, proiectelor, studiilor, crochiurilor. Toate lucrările pe care le-am făcut şi le voi face sunt ca filele unui jurnal, pe care îl recitesc pentru a putea scrie mai departe şi pentru a nu uita (căci niciodată nu voi mai putea desena ca acum 15 ani, ca acum 1 un an, sau chiar ca ieri, ca azi!). Este minunat ca, din când în când, să mă uit peste schiţe, sau chiar să le folosesc în noi lucrări: intervin peste unele, le folosesc în colaje, le cos, le folosesc ca obiecte în sine pentru naturi statice; ele dorm pe pereţii din dormitor, din baie, din bucătărie... Nu aş mai arunca niciodată nimic, dar totuşi întrevăd o perioadă de „curăţenie generală” (într-un viitor îndepărtat).

Ce mă determină să păstrez o lucrare? Bucuria de a şti că TU (cititorule) o priveşti şi ea îţi vorbeşte.

Ce te inspiră? De unde îţi vine impulsul de a începe o lucrare?

Inspiraţia este pretutindeni, în natură, în filme, cărţi, pe stradă, pe o foaie de hârtie albă, într-o piesă de dans, de teatru, într-o noapte albă sau un somn prelung, este mai greu să restrâng toate aceste surse de inspiraţie – pentru scurte perioada cel puţin — decât să le caut. Impulsul de a începe o lucrare se află pur şi simplu în mine în orice secundă, dar el este suprimat în mare parte a timpului. Un program riguros de atelier este foarte necesar într-o carieră artistică, acesta menţinând un ritm de lucru bun. Fără un program clar stabilit, impulsul de a te apuca de pictat efectiv are toate şansele să se diminueze în timp. Este interesant cum anumite faze îmi revin: cele în care odată ce am început să pictez, nu îmi vine să mă mai opresc vreodată; cele în care, dacă timp de mai multe săptămâni nu am pictat, mă găsesc în imposibilitatea de a lua pensula în mână, fiindu-mi foarte greu să reiau lucrul.

Şi ce nu te inspiră? Care este mediul / momentul în care simţi că nu poţi lucra?

Nu mă inspiră nervozitatea oamenilor din jurul meu, lipsa de entuziasm şi voinţă a multor tineri de vârsta mea, murdăria, dezordinea, necunoscutul, neştiinţa, ignoranţa, nepăsarea, arta comercială, şi orice mediu care nu este într-o continuă schimbare (de aceea, în fiecare an îmi schimb atelierul). Bineînţeles, cele mai lipsite de inspiraţie sunt momentele în care nevoile fiziologice de bază nu sunt îndeplinite, căci orice artist trece şi prin asemenea etape – dacă, însă, pornim de la premisa că ele sunt necesare în devenirea artistică, atunci sunt cât se poate de dătătoare de inspiraţie!

Ai locuit un an în Statele Unite, fiind studentă la Savannah College of Art and Design, însă te-ai întors. De ce?

De ce nu? Recomand un an de „experienţă americană” oricui, din toată inima! Mi-aş fi dorit cu siguranţă să rămân în State, dacă nu aş fi ales arta în primul rând. Am simţit că dacă mai stau mult acolo voi prinde rădăcini, voi tinde spre o viaţă comodă, pragmatică, materialistă, ce mi-ar fi tăiat încetul cu încetul avântul artistic, creativitatea şi imaginaţia. Dacă m-aş fi îmbogăţit rapid, cu atât mai rău pentru arta mea! Este foarte greu de pus în cuvinte cum am perceput „tărâmul tuturor posibilităţilor”. M-am simţit alienată printre alienaţi. Recunosc cu greu, uneori, că renunţarea la bursa integrală de studiu pe care am primit-o acolo a însemnat o renunţare la un trai cu mult mai bun decât cel de aici, dar nu regret nici o secundă că sunt „acasă”.

Care sunt principalele simboluri şi teme cu care lucrezi?

Principalele teme şi simboluri ar fi timpul, moartea, durerea, singurătatea, grotescul, metamorfoza, ludicul, copilăria, creaţia, închisoarea (sub formă de locuinţă – cutie - linii suprapuse), efemerul, însăşi tema nevoii de exprimare artistică.

Luând, spre exemplu, lucrarea „Blooming Faces”, cum a luat ea naştere?

În lucrarea „Blooming Faces”- „Feţe înmugurind” se pot observa două perechi de feţe (autoportrete şi portrete ale unui prieten) care se strâmbă la privitor. Vi s-a întâmplat să vă uitaţi dimineaţa în oglindă, să vă speriaţi de ce vi se înfăţişează, pentru a vă schimonosi şi mai tare pe urmă?

Am încercat să realizez portretul ‚frumos’ a ceva ce, în sine, poate părea scârbos, conferindu-i o atmosferă plină de energie pozitivă, printr-o caldă cromatică şi culoare aplicată în strat subţire.

Când începi o lucrare ştii dinainte ceea ce vei picta, este predefinită în imaginarul tău sau lucrarea vine cumva din interior, finalul ei fiind o surpriză? Demersul tău creativ este unul spontan?

Oricine vede portofoliul unui artist va găsi cu siguranţă mult material care este unic experienţelor acestuia – numai mie mi se poate întâmpla – dar care ia, în acelaşi timp, înfăţişarea unor tipare universale. Dacă încercăm să căutăm sursa acestui material, avem din ce în ce mai mult acces la mituri ale speciei umane, comune nouă tuturor, un „inconştient universal”. Cu cât avem mai mult acces la construcţiile noastre mitice, cu atât înţelegem mai bine realitatea ascunsă. Lăsând deoparte domeniul mult prea amplu al psihanalizei, demersul creativ este în acelaşi timp spontan şi căutat. De cele mai multe ori o lucrare are ca punct de pornire o stare, iar aceasta se transformă fie într-un moment de creaţie spontan (în acest caz finalul fiind de cele mai multe ori o surpriză, deoarece nu finalul era scopul, ci drumul către acesta), fie rămâne suspendată în timp, pentru ca pe parcursul timpului să revină şi să aibă o devenire conştientă (în acest caz consider că ea este la fel de predefinită în imaginar ca şi cea spontană, cu diferenţa că forma sa este dezvoltată îndelung).

Iar în privinţa modului de lucru...?

În ceea ce priveşte modul de lucru, nu întotdeauna este în concordanţă cu ceea ce este în interior: acesta poate fi spontan, în cazul unei idei, teme, compoziţii predefinite, şi cât se poate de calculat în cazul unei stări impulsive.

Ce este determinant în pregătirea culorilor pe paletă? Cum alegi culorile pe care le vei folosi? Foloseşti îndeosebi culori vii, vibrante (excepţie face lucrarea intitulată „Ţărână”); are acest aspect o rezonanţă cu starea ta sufletească?

Da, paleta culorilor folosite este în deplină comuniune cu starea sufletească exprimată, dar se întâmplă şi ca starea aceasta să se schimbe pe parcursul lucrului. Spre exemplu, culorile sunt la început terne, devenind pe parcurs foarte vii, aproape violente.

Îmi place să cred că paleta şi pigmenţii au viaţa lor proprie. La sfârşitul unei zile de lucru amestec toate culorile de pe paletă… din curiozitate. A doua zi pornesc de la griul obţinut în ziua precedentă. Iar atunci când culorile de pe paletă se usucă, le răzuiesc şi le păstrez, pentru a le refolosi în lucrări viitoare, ca materie tridimensională pentru tehnici mixte. Mă doare să arunc culorile la coşul de gunoi.

În ce rezidă frumuseţea unui om? Cum vezi tu, cu ochi de artist, un om ca fiind frumos sau pe un altul ca fiind urât?

Nu cred în existenţa frumosului sau a urâtului, cred în justa proporţie dintre acestea, sau în raporturi nepotrivite.

Aş dori să-l citez pe Kasimir Malevich din „Arta sălbatică şi principiile sale”: „Dar pot laşii să scuipe pe idolii lor./ Cum am făcut ieri !!! Vă spun, nu veţi vedea noua frumuseţe şi adevărul până când vă veţi hotărî să scuipaţi.(...)”

Plăcerea estetică este, de fapt, plăcerea de sine obiectivizată. A-ţi plăcea ceva din punct de vedere estetic înseamnă a te plăcea pe tine însuţi într-un obiect sensibil diferit de tine însuţi, a fi în empatie cu acesta. Senzaţia de fericire ce se activează în noi înşine prin reproducerea de frumuseţe (vitalitate organică frumoasă) este satisfacerea nevoii interioare de activare a sinelui – presupusul proces empatic. Eu resimt această vitalitate organică mai mult în cazul unui om recunoscut ca fiind urât, decât la cei cu trăsături regulate şi proporţionate.

Care este pictorul tău favorit? Şi care ar fi curentul artistic de care te simţi tu ca aparţinând?

În prezent nu am un anumit pictor favorit, doar sute de nume şi de tablouri care m-au impresionat (mai ales atunci când le-am văzut în realitate), cum ar fi (în ordinea în care mi-au fost pictori favoriţi de-a lungul anilor): Michelangelo, Van Gogh, Salvador Dali, Egon Schiele, Gustav Klimt, Chaim Soutine, Paul Gaugain, Wassily Kandinsky, Umberto Boccioni, Henri Matisse, Lucian Freud, Mark Rothko... Lucrările mele sunt de o diversitate mare, foarte variate tematic şi stilistic (de la impresionism la expresionism abstract, realism şi suprarealism), riscând să se piardă într-o mulţime de direcţii – dintre care pe unele nu le mai consider bune, deşi la vremea respectivă au fost necesare dezvoltării mele artistice. Nu doresc să mă încadrez într-un anumit curent artistic, sau să mă decid asupra unei „direcţii”, unui „drum” în artă, dar sper ca, în viitorul apropiat, să reuşesc a-mi restrânge sensibil aria de interes, deoarece îmi poate fi fatal să cânt la prea multe instrumente deodată. În ziua de azi nu mai putem crede cu candoare că ceea ce este particular unui individ poate aparţine unei întregi generaţii.

Un artist poate avea o lucrare de suflet, pe care nu ar vinde-o niciodată sau, dacă ar face asta, nu ar fi cu toată inimă. Ai o asemenea pictură, la care să ţii în mod deosebit?

Da, există picturi pe care nu doresc să le vând deoarece părinţii mei sunt foarte ataşaţi de ele. Nu mă interesează actul de a vinde în sine, ci bucuria de a şti că lucrările mele sunt apreciate de cei care le cumpără. Lucrările mele sunt ca nişte copii pentru mine, însă trebuie să le las să trăiască, să fie văzute şi, sper, apreciate. Lucrările la care ţin cel mai mult sunt cele pe care doresc să le creez; e chinuitor să fie în mine şi eu să nu le pot naşte. După ce termin o lucrare, mă simt uşurată că am reuşit s-o „eliberez”, însă ea rămâne în sufletul meu, indiferent dacă se vinde sau nu.

Cea mai mare bucurie a ta...?

Cea mai mare bucurie în prezent? În aşteptarea primăverii.

În trecut? Când mi s-a făcut foame în cer, în parapantă. Prima expoziţie şi călătorie la Veneţia. Razele soarelui dimineaţa, la Delphi. Primul tablou vândut. Muzeul MOMA din New York. Grădinile Villa Adriana din Tivoli. O noapte la Rudas Bath din Budapesta. Primul Van Gogh văzut. Singură cu focile la Cape Cod. Muzeul Dali de la Figueres. Pânza pe care o voi picta mâine.

Care este principiul după care te ghidezi în viaţă şi la care nu ai renunţa cu nici un chip?

Nu voi accepta să sfârşesc satisfăcându-mi nevoile artistice „făcând ceva din nimic pentru a-l vinde” (Frank Zappa), fie că este o pânză, o idee sau timp preţios.

Exceptând pictura, sculptura şi fotografia, care mai sunt hobby-urile tale? Ce-ţi mai place să faci? Ai şi un husky...

Îmi plac în mod deosebit înotul în locuri mai puţin turistice, călătoriile de lungă durată, mersul pe munte, campingul, patinajul, joggingul. Îmi place să gătesc ciudăţenii vegetariene, să citesc pe vârful unui deal, să cânt la pian, să-mi creez situaţii absurde, şi bineînţeles, să-mi cresc câinele husky – Hokusai, aşa-zis Xhai – pe care l-am luat a doua zi după ce m-am întors din Statele Unite. El dă scularea, culcarea, mă cheamă la masă, îmi spune când ar trebui să mai şi ies din casă, mă aleargă la role, şi cheltuieşte o groază de bani pe jucării din latex. Un husky este o responsabilitate foarte mare, dar ca liber-profesionist este excelent să mai ai şi un astfel de şef.

Apropo de citit („pe vârful unui deal”), care este autorul tău preferat şi cartea preferată?

Nu am un anume autor sau carte preferată (deşi, în mod surprinzător, prima care mi-a venit în minte a fost „Muntele Vrăjit” a lui Thomas Mann), dar printre autorii preferaţi se numără Garcia Marquez, Herman Hesse, Hemingway, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Cesare Pavese, Jose Saramago, Dino Buzzati, Mario Vargas Llosa, Milan Kundera, Salman Rushdie...

La ce lucrezi acum?

Acum lucrez în mare parte pentru facultate, fiind studentă în anul I la secţia de Pictură a Universităţii de Arte Bucureşti. În paralel lucrez pentru o expoziţie la Muzeul de Artă din Galaţi, ce se preconizează a fi spre sfârşitul anului, cât şi la alte proiecte internaţionale, alături de Melenia Art Gallery.

Luna viitoare voi participa la o tabără de artă în Florenţa şi la un workshop de creare a unor instalaţii în natură, în Polonia.

Unde te vezi peste 10 ani...?

În 10 ani sper să reuşesc să îmi duc câinele în Alaska...

Cum te raportezi la sintagma „Time is Art” (titlul rubricii noastre) vis a vis de „Time is Money”?
Sunt de părere că este o artă să faci bani din ceea ce îţi place, dar în momentul în care timpul investit în a face ceea ce îţi place se transformă strict în dorinţa de a avea bani, atunci arta dispare.

Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş

Interviu publicat în revista Business Woman Magazine Nr. 18 la rubrica TIME IS ART

FOTO: Costin Boerescu, Brand Cover www.brandcover.ro

Arhiva personală Maia Oprea