Ochiul magic din spatele camerei
Interviu cu Sorin Drăgoi, director de imagine şi coproducător - ”Desperados on the Block”
Trailer film: http://www.youtube.com/watch?v=8Dd10uftafI
Pe Sorin Drăgoi l-am întâlnit la Bucureşti cu ocazia Festivalului Internaţional de Film din România (1 – 10 octombrie), venit aici din Germania cu filmul „Desperados on the Block”, în calitate de coproducător şi director de imagine al acestuia. Un film care mi-a atras atenţia şi pe care am dorit să-l văd şi a doua oară, datorită unor secvenţe filmate minunat, de o delicateţe şi o sensibilitate a imaginii extraordinare.
Dorind acest lucru, nimic nu m-a oprit să alerg prin ploaia unui Bucureşti întunecat, cenuşiu şi rece, de la Scala la Cinemateca Eforie, în acea seară de festival. Un film pe care vi-l recomand... cu toată căldura.
Spune-ne câteva cuvinte despre plecarea ta din România: când ai plecat şi de ce?
Am plecat din România nu ca să plec, am plecat, practic, la un festival de film în Israel, la Tel Aviv, cu unul dintre filmele făcute ca student. Eram în ultimul an la Facultatea de Film şi acest lucru se întâmpla la câteva zile după alegerile de la 1 mai 1990. 2 săptămâni mai târziu, chiar când se terminase festivalul şi am vrut să mai rămânem 2 - 3 zile să vizităm Israelul – era pentru prima oară când eram în străinătate, soţia mea şi cu mine – s-a întâmplat Piaţa Universităţii, mineriada. Ca participanţi activi, era periculos să te întorci în momentul respectiv, foarte incertă situaţia, aşa că am mai rămas în Israel încă o jumătate de an, până am primit o viză în altă parte. Şi prima viză pe care am primit-o a fost în Germania.
Cum te-ai adaptat acolo şi ce te-a determinat să rămâi?
Încet, încet... Alegerea de a rămâne acolo s-a produs prin faptul că am intrat la Şcoala de Film. În România terminasem, aveam toate examenele date, până la examenul de diplomă. Din decembrie ‘89 şi până la alegeri n-am făcut decât „politică”, adică încercare de organizare studenţească împotriva deteriorării situaţiei politice de la noi, aşa cum ulterior s-a şi deteriorat. Am realizat în acea primăvară primul film despre revoluţia din ‘89: „Revoluţia?”, un film absolut sincer despre momentul pe care l-am trăit într-o colectivitate destrămată, la diferite grade de luciditate.
În imagine: Sorin Drăgoi
Care sunt lucrurile ce le-ai întâlnit în Germania şi care te-au surprins în bine?
Civilizaţie, respect, nu se prea ţipă, nu se prea înjură, nu se prea scuipă…
Şi ce s-a dovedit a fi sub aşteptări...?
Uscăciunea, o anumită răceală şi, vizavi de străini, o subtilă reţinere a respectului, dar şi o anumită inflexibilitate între oameni în viaţa de zi cu zi.
Dacă ar fi să o iei de la capăt, tot acolo te-ai stabili?
Nu ştiu ce aş face... nu cred… aş încerca să simt mai cu adevărat momentul…
Cum te simţi acum în Germania, te simţi înstrăinat, într-un anume fel?
Asta este problema emigranţilor, în general, nu mai eşti nicăieri acasă; eşti cumva perceput ca străin în ambele locuri, deşi tu pe tine însuţi te percepi mai adaptabil… asta este drama oamenilor plecaţi.
În imagine: Sorin Drăgoi
Cum l-ai cunoscut pe Tomasz Emil Rudzic, regizor şi scenarist al filmului „Desperados on the Block”?
Eu, în fiecare an, după ce am terminat Şcoala de Film din Munchen, în 1997, (şcoală ce am făcut-o lucrând 3 zile pe săptămână şi 4 zile mergând la şcoală, altfel nu se putea duce existenţa acolo), am lucrat foarte mulţi ani cu studenţi. Îmi place să lucrez cu oameni tineri, să mă lovesc de întrebări noi, la care eu poate nu mă mai gândesc, mă obligă să caut soluţii noi şi, într-un fel, să rămân fraged. Printre studenţi, am lucrat cu un student spaniol foarte talentat cu care am făcut 2 scurt metraje – unul de 15 minute, altul de 20 minute, filme ce au luat o grămadă de premii pe la festivalurile internaţionale de scurt metraj. Unul dintre filme a luat 20 de premii... Este vorba de „El sueño del caracol” / „Schneckentraum” („Vis de melc”, 2001), un film de dragoste, alb-negru, cu foarte puţin dialog. Iar Tomasz, fiind student în primul an, a văzut acest film şi i-a plăcut foarte mult şi aşa am ajuns să lucrăm împreună.
Şi el a avut o poveste de cu totul alt stil, într-un fel asemănătoare celei de acum, dar mai murdară, cu nişte puştani, adolescenţi. A fost primul lui film, un film alb-negru, fără dialog, filmat tot numai din mână, şi ne-am înţeles foarte bine. Era clar că urma să lucrăm împreună şi pe viitor, la un proiect mai mare. Acest proiect a venit câţiva ani mai târziu şi este filmul lui de diplomă, „Desperados on the Block”, pe care ne-am străduit să-l facem să fie şi debutul lui de lung metraj în acelaşi timp. Un debut cu un buget foarte scăzut – 50 000 euro din partea şcolii şi 400 000 din fondul naţional bavarez de sponsorizare (FFF).
E un buget mic?
Da, e un buget foarte mic în Germania, e un film cu foarte multe personaje şi locuri de filmare... 90% din oamenii care participă la proiect lucrează pe gratis sau pe o sumă fictivă care le acoperă doar chiria... Altfel nu s-ar fi putut face un asemenea film.
Câte zile aţi lucrat la filmări şi câte ore pe zi de filmare au fost?
De filmat am filmat 32 de zile în total, 12 - 15 ore / zi. Am avut 3 zile suplimentare pentru că am lucrat cu o tehnică nouă în faza de prototip. Camera nefiind finalizată, improvizând-o în mers, am avut o groază de probleme tehnice.
E filmat pe digital?
Da, pe digital, este o cameră de tip 2 K, dar cu un altfel de cip, CCD Chip, care are o altfel de factură a imaginii decât tehnica CMOS, una mai filmică.
În ce format îţi place să lucrezi mai mult: pe peliculă sau digital?
Pe peliculă. Pelicula este organică, trăieşte, digitalul are o rigiditate, un spaţiu de desfăşurare limitat, trebuie să faci foarte multe compromisuri, să eviţi să filmezi anumite lucruri pentru a arăta „bine”. Iar asta îţi îngreunează filmarea, nu mai eşti atât de liber pentru că anumite lucruri nu dau bine, pe când pelicula este mai indulgentă.
Care este povestea ce stă la baza creării acestui film şi care ar fi câteva detalii privind modalitatea vizuală de susţinere a poveştii?
Sunt 4 poveşti în film, împletite; destinele unor oameni care trăiesc în cutiuţele lor, separaţi unii de alţii, singuri, în căutare de alţii şi în căutare de sine, de prietenie, de dragoste, căldură. Este o înstrăinare specifică oraşului vestic modern, precum şi Germaniei. Un portret metaforic al Germaniei, dacă vrei... Conceptul de culoare era gândit în felul următor: viaţa în exteriorul acelui bloc este înfăţişată ceva mai ostil, în tonuri desaturate, mai puţină culoare, monocromatic, rece, albăstrui-verzui… Iar interioarele, deci înlăuntrul nostru, unde fiecare îşi ţine ascuns în cutiuţa lui minunile proprii, au culori vii, senzuale, pasionale, brutale, câteodată, alese şi pentru caracterizarea personajului. Fiecare personaj are un spectru de culoare care îi este specific. În tot ce s-a filmat în interior a fost permanent evitat peretele alb. Practic, nu am păstrat în interioare nici un perete alb, iar când a rămas alb, am colorat lumina.
Comparaţia care m-a inspirat, şi care vine din copilărie, este imaginea unui animal (cal) spintecat într-un abator: pe dinafară este neutru şi cenuşiu, însă pe dinăuntru îi musteşte sângele roşu, oasele albe strălucitoare, vene şi pieliţe albăstrii, stomacul îngălbuit, un smoc de smarald ţâşnind dintr-un maţ, un reflex metalic azuriu în ochiul încremenit.
Chiar am avut nişte meşteri din România, care, pentru câteva lăzi de bere, ne vopseau repede pereţii, dacă cumva aveam vreun perete care nu fusese planificat să fie vopsit şi descopeream că totuşi avem nevoie de el. Aveam mereu câteva găleţi de vopsea la noi.
Aţi filmat şi cu camera ascunsă?
Numai începutul filmului este făcut cu camera ascunsă – ferestrele acelea, în care îl vezi pe fiecare în pătrăţica lui, sunt filmate de la 200 m., dintr-o clădire de vizavi, cu un obiectiv foarte puternic. În momentul în care aveam un cadru care ne plăcea foarte mult, rugam pe cineva să alerge la uşa respectivă, să cerem încuviinţarea de a apărea în film.
Şi cum reacţionau? Erau de acord?
Majoritatea erau de acord, 95 % au fost de acord.
În imagine: Tomasz E. Rudzik & Sorin Drăgoi
Cum a decurs colaborarea cu Tomasz Emil Rudzic?
Eu personal am lucrat 4 luni pentru acest proiect: preproducţie, filmare şi postproducţie, fiind şi coproducător. Cu Tomasz am lucrat împreună la decuparea scenariului scenă cu scenă, cadru cu cadru, am discutat şi schimbat foarte mult în căutarea ritmului adecvat poveştii.
Am lucrat la mine acasă, timp de 3 săptămâni. Pentru prima oară am luat-o şi pe asistenta de regie în acest proces, de altfel foarte intim, care are loc între regizor şi operator, o foarte bună prietenă, Gabriela Bauer, o asistentă de regie extraordinară, care şi-a început cariera ca asistentă a lui Luchino Visconti, la filmul „Ludwig” (1972), filmat în Bavaria.
În imagine: Gabriela Bauer & Tomasz E. Rudzik
Ce înseamnă, mai exact, colaborarea între regizor şi directorul de imagine?
Tomasz este axat foarte mult pe poveste, pe actori şi bineînţeles că discutăm împreună, încercând să înţeleg cât mai exact ceea ce el urmăreşte să exprime şi care câteodată nu poate fi exprimat foarte concret în cuvinte. Şi el se află în acelaşi proces de căutare a adevărului unei poveşti, al unui moment trăit, câteodată cuvintele nu mai ajută şi trebuie să începi să simţi în acelaşi fel... pentru ca apoi, în această căutare a modului de filmare, să reuşesc a face propunerile adecvate modului de expresie cel mai puternic pentru poveste, felul cum poate fi vizual întărit un moment dramaturgic pe care regizorul îl doreşte. Încerc să-i induc spectatorului subconştient anumite lucruri. Spectatorul însă nu trebuie forţat într-o anumită direcţie, totul trebuie să se creeze cât mai natural. Un lucru important, care ne pune mereu pe gânduri, a fost extraordinar exprimat de un compatrion al lui Tomasz, K.Kieslowsky: „E important să ştii unde să îţi îndrepţi camera, însă şi mai important este să ştii de ce o faci să meargă.” Aşa văd eu rolul meu: de a-l ajuta pe regizor să-şi exprime cât mai puternic propriile gânduri şi sentimente. Foarte multe din scene sunt rezolvate vizual, iar Tomasz, având încredere deplină în mine, se simte cu spatele acoperit şi se poate concentra puternic pe poveste, pe dialoguri, pe lucrul cu actorul care, în definitiv, este cel mai important. Poţi să ai tu ce intuiţie vrei de decupaj, de cadraj, de lumină, de unghiulaţie, de ritm, de montaj, dacă actorul nu e „acolo” unde trebuie, totul se năruie. După ce trecem de faza asta, de ping-pong intensiv la scenariu, în care clar că ne-am înţeles reciproc şi amândoi respirăm în aceeaşi direcţie, ajungem la filmare, cu lecţia gata făcută. În faza asta ştii ce ai de făcut ca să fie safe, iar când ajungi la set poţi să începi să schimbi, să reacţionezi la momentul respectiv cum este set-ul în acea zi, cum e mood-ul din echipă, cum a dormit unul, aşa e a doua zi... Există atunci o libertate în care abia atunci poţi deveni mai intuitiv, mai creativ şi mai receptiv la impulsurile din afară, pentru că filmul rămâne un joc de echipă.
Imagini din film
Cum aţi ales rolurile principale?
În afară de Patricia (Moga) care a fost propunerea mea, ceilalţi sunt luni de căutări ale lui Tomasz care a vorbit cred cu 1000 de chinezi şi 100 de surdo-muţi... În afară de Patricia şi de Dominic şi de fata grecoaică, ceilalţi nu sunt actori. Chinezul e student la fizică şi a fost găsit după luni de zile de căutări; au făcut probe, el nu prea vorbea germana, de-abia venise dintr-un sătuc din China, şi s-a trezit actor. Şi a făcut-o foarte bine, jucându-se, mai mult sau mai puţin, pe el însuşi.
Andreas este surdo-mut de origine suedeză.
Imagine de la filmări (sus) & imagine din film (jos)
Care este semnificaţia liftului? De ce s-a ales ca spaţiu al întâlnirii un loc atât de strâmt – liftul – şi nu, să zicem, cantina studenţească sau sala de sport? De ce s-a dorit această întâlnire atât de “strânsă” între personaje?
Liftul este liantul, e şi o arteră de legătură, de circulaţie, de care ai nevoie, o arteră de sânge fără de care nu poţi să trăieşti, o deschidere către ceilalţi, un canal.
Imagine din film
Există diferenţe de a privi/simţi filmul de la un public la altul – gândindu-ne la originea publicului respectiv? Cum au primit filmul, de exemplu, spaniolii (la San Sebastian) şi cum publicul german sau cel român?
Germanii au primit bine povestea chinezului şi apoi povestea surdo-mutului; însă povestea religioasa, a Clarei, este considerată un pic artificială şi nedemnă de a fi luată în serios.
Pe când spaniolii au privit povestea Clarei ca pe cea importantă – ceea ce şi este – şi mai interesantă şi din care au putut lua cel mai mult. I-a impresionat, au primit-o pe Patricia foarte bine. Atmosfera a fost extraordinară acolo.
Filmul este deschis interpretărilor, astfel încât fiecare poate interpreta mesajul transmis după sensibilitatea şi experienţele proprii.
Imagine din film
Filmul a început să ruleze şi în cinematografe? Îl vom putea viziona şi aici, în România, în afara festivalului de film?
De astăzi filmul începe să ruleze la un cinematograf din Munchen, Art House, unul dintre cele mai frumoase din Munchen.
Iar în ceea ce priveşte publicul român, văzând că este primit bine la festival, mă gândesc că da, însă mă înspăimântă lipsa de spectatori români, cumva indiferenţa totală vizavi de film. Indiferenţă care am înţeles că este generală, chiar şi la filmele româneşti extraordinare, ca „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, „Moartea Domnului Lăzărescu”, „ 12:8 La Est de Bucureşti”...
Mai ales „ 12:8 La Est de Bucureşti” al lui Porumboiu, un film genial, de o stringenţă estetică extraordinară. Îmi place extraordinar cum lucrează; are o claritate în gândirea estetică cu totul şi cu totul specială. L-ai văzut?
Nu încă...
Vezi? Eu am văzut toate filmele astea... (Între timp l-am văzut şi eu... mulţumesc pentru atenţionare!)
Imagini din film
Dar pe dvd găsim filmul?
Nu încă, nu suntem gata. Am aşteptat puţin cu distribuţia lui, am mers pe la diferite festivaluri, a luat câteva premii în Italia şi Spania, premiul pentru debut l-a luat Tomasz în oraşul Munchen.
Care este următorul proiect?
Este un proiect legat de Polonia; din această cauză Tomasz nu a putut fi prezent aici, la festival, fiind plecat la Varşovia la o întâlnire cu nişte producători. Şi scenariul l-a lucrat acum într-un workshop cu Andrzej Wajda. Poate dura şi 2 - 3 ani până se reuşeşte o finanţare, dar să sperăm că va ieşi.
Câteva cuvinte pentru cititoarele noastre?
Ceea ce faci, să faci cu pasiune, să trepidezi pentru ceea ce faci, să trăieşti intens momentul în care faci ceva, să jertfeşti. Există o vorbă pe care o aveam şi care are un pic de-a face cu filmul – datorită părţii religioase: jertfeşte cu adevărat ceva pentru a putea să primeşti Duhul Sfânt.
Poster film
Notă: “Desperados on the Block” (1h 29 min., coproducţie Germania-România), film regizat de Tomasz Rudjiks şi apărut în anul 2009, a fost prezent la festivalurile de film de la Saarbrücken şi San Sebastian şi a câştigat trei premii la a XI-a ediţie a Festivalului European de Cinema de la Lecce, Italia: prestigiosul premiu FIPRESCI (European Film Award of the Critics), Golden Olive Tree pentru cel mai bun film şi premiul CineEuropa pentru cel mai bun film, dar şi premiul pentru cel mai bun debut Funf Seen FF, fiind nominalizat şi la premiul Max Ophuls.
Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş
Interviu publicat în revista Business Woman Magazine Nr. 22 (15 nov. – 15 dec. 2010): http://www.businesswoman.ro/index.php?mact=News,cntnt01,detail,0&cntnt01articleid=1137&cntnt01origid=91&cntnt01lang=ro_RO&cntnt01returnid=91
FOTO: Toccata Film/Teo Film, Olga Sulimenko, Sorin Drăgoi
