ANDREI GHEORGHE

TULBURATOAREA FRUMUSETE A INFERNULU


Interviu cu Andrei Gheorghe
6 oct. 2009

In prezent, Andrei Gheorghe este prezentator la emisiunea “Rataciti in Panama” difuzata la KanalD de luni pana joi, la ora 22, iar sambata, incepand cu ora 19.30. Si tot acum el creeaza un site, un site de analiza lucida a discursului mediatic, analiza ce are ca fundament bunul simt si adevarul care, pana acum, a fost sufocat, undeva, indaratul unor fapte si vorbe masluite, trunchiate de insasi esenta lor.
Sper sa descoperiti in Andrei Gheorghe un tip fascinant, asa cum mi s-a intamplat mie, fara insa a pati ce am patit eu dimineata, cand m-am apucat de tehnoredactat interviul, dupa ce mi-am pus 2 oua la fiert. Scriind, am uitat complet de mic-dejunul meu, iar o mica explozie in bucatarie m-a facut sa tresar de spaima. Am alergat intr-acolo destul de repede incat sa prind a doua explozie: cel de-al 2 lea ou tocmai cadea de pe tavan…


Care sunt gandurile cu care ai plecat in Panama si la ce te asteptai?
Nu ma asteptam la nimic din ceea ce s-a intamplat acolo. Cred ca m-am lasat pacalit, ca absolut toti, de imaginea insulei mirifice, valuri, ocean, genul ala de poza, de screensaver. Ce minunat. Paradis. O sa ma duc in Paradis si o sa simt cum Paradisul ma intretine. Pana ajungem...

Ce ti-a lipsit cel mai tare acolo?
Mancarea. O sa razi, dar identitatea noastra cred ca este gastronomica si, daca avem nostalgii, avem nostalgii de mancare. Oamenilor nu le e dor de Romania in primul rand,ci de mancarea romaneasca, dupa care le e dor de tara, de munti, de vai, de Eminescu, de ce vrei tu. Dar, prima reactie pe care o ai, la nivelul asta, fizic, este: branza, rosii, ceapa.


Te intalneai cu cele 3 echipe doar in momentele in care se desfasura jocul?
Da. Nu luam contact cu ele in afara jocului. Mergi pe insula, dar nu iei contact cu ei. Ei sunt ca insectele sub lupa. Te uiti de departe, dar nu te duci sa interactionezi si in nici un caz nu ai nici un fel de interes ca ei sa-si iasa din ritm. Dintr-un anumit punct de vedere, ei traiesc in izolare si atunci tu trebuie sa le-o intretii. De exemplu, nimeni din echipa nu avea voie sa vorbeasca cu ei. Ei nu aveau voie sa aiba ceasuri, sa sune acasa si genul asta de izolare iti schimba si mentalul.

Ceva ce te-a induiosat foarte tare la concurenti…?
Sa ma induioseze… Mie mi-era mila tot timpul de ei. Toti mi-au ramas in memorie intr-o forma foarte stranie. Acolo aveam pentru ei un sentiment patern, dupa care, acum, am un sentiment de solidaritate, de identificare cu intamplarea asta care s-a petrecut impreuna.

Dar a fost cineva care sa te impresioneze mai mult decat ceilalti?
Toti! Am vazut oameni cu mainile busite mergand mai departe, oameni cu picioarele zdrente mergand, toti erau impresionanti. Oameni cu fata ciupita la milimetru, sa vezi o femeie, ca la femei e si mai devastator, cu toata fata caroiata, de parca era intepata asa, cu acul. O tin minte pe Denisa. Sau tipi care stau de vorba cu tine si, fara sa-si dea seama, se frecau cu nisip pe picior, cu privirile tumefiate. Multe lucruri, dar practic, eu cred ca fiecare dintre ei a facut un gest, mie mi-e greu sa spun acum, sa identific ceva, fiecare dintre ei are, in mintea mea, cel putin un moment remarcabil. Din pacate, pe nici unul dintre ei nu pot sa ti-l dau ca liderul remarcabililor. Si nici nu mai exista masuratori de genul asta, avand in vedere ca toate faptele sunt la limita. Toata lumea s-a sacrificat pentru altcineva. Ideea de bani nu mai era in mintea lor; erai dominat de realitate si nu mai aveai proiectia ulterioara a unei veselii in Romania.

Exceptand mancarea, care sunt lucrurile simple ce au capatat o insemnatate imensa pentru tine, acolo?
Uscaciunea, sa nu fie umezeala peste tot, sa poti sa respiri, sa nu te intepe totul. Practic, fiecare pas pe care il faci, trebuie sa-l faci intr-un fel in care nu esti obisnuit in Romania, pentru ca trebuie sa te uiti in jos la fiecare pas, oriunde ai merge. In apa totul te-nteapa, afara totul te-nteapa. Aici e, cred, imaginea cea mai amuzanta: ca Paradisul e Infernal. Incontinuu trebuie sa fii in priza. Pe deasupra, lucrezi cu foarte multe resurse si oameni care tot timpul se misca si toata lumea vorbeste in toate limbile straine. Trebuie sa fii incontinuu concentrat, sa pricepi si comenzile in spaniola si pe cele in franceza si comenzile in romana. E o stare de acuitate constanta. De ce ti-e dor? Ti-e dor sa stai, ti-e dor de spiritul romanesc, ti-e dor de „mama, ce puturosi sunt astia in comparatie cu noi…” Ti-e dor de foarte multe lucruri; e un fel de redescoperire in greu a partilor pozitive ale Romaniei.

Si parea Romania mai frumoasa decat este, vazuta de acolo?
Nu. Parea asa cum este: foarte ok. S-a lansat la un moment dat dreptul de a critica tara, ceea ce e laudabil, dar acum a ajuns pe mana tuturor, secaturile urla in gura mare ca totul e rau. Stiti ceva: tara asta a facut in 20 de ani de zile un drum atat de lung, incat e admirabil, nimic din ceea ce avem in jurul nostru nu am fi avut voie sa avem. Toata conversatia noastra de acum nu ar fi putut sa existe, hainele cu care eu sunt imbracat, tu esti imbracata, cainii pe care-i avem, televizoarele care sunt, programele, laptop-ul, curentul. Iar tara asta, cand te duci in America de Sud, iti da foarte clar identitatea ta de european. Si e un castig urias, uluitor, monstruos, stai drept in fata oricui: mandru, esti european, reprezinti o civilizatie uriasa, de mii de ani aici s-au petrecut atatea.

Ti-ai luat ceva de citit in Panama? Ai avut timp sa citesti?
Da, uite, ai avut noroc. Mi-am luat „Capitalul” (K. Marx); mi-am luat „Kafka on the Shore” (Murakami); si „Delirium” (Laura Restreppo).
Timp am avut. Fizic, ai timp, poti sa citesti, numai ca nu te duce capul. Cand ai perioadele de relaxare, ai atat de multe care s-au adunat pe parcursul zilei in mintea ta, incat nu-ti mai trebuie romane. Trebuie sa te debrifezi tu, pe tine, asupra a ceea ce s-a intamplat – si iti spun ca in fiecare zi s-a petrecut ceva unic si initiatic.

Dar ai avut vreodata sentimentul, acolo, ca lucrurile ar putea scapa de sub control?
Toata bafta noastra a fost ca n-a murit nimeni! Oricand am avut constiinta clara a acestei realitati. E reala. Am vazut in fata mea cateva accidente care ar fi avut destule sanse sa fie mai grave. Gandeste-te la orice rana, gandeste-te la baracuda, nu ai spital, nu ai medici si, in cel mai bun caz, in situatia in care reusesti sa inchiriezi un avion militar, de pe insula trebuie sa pleci cu barca si sa gasesti avionul si o aterizare in Panama si un spital care sa te primeasca.

Iti era teama ca ai putea muri acolo? Care e spaima ta vis a vis de Moarte…?
Nu, nu mi-e frica niciodata.
Sa nu fiu bolnav. Sa ma calce masina, sa ma impuste cineva, sa mor in somn sau in timpul actului sexual, in nici un caz sa-mi tarai nefericirea pe coridoarele unor spitale, amanand momentul care, oricum, e inevitabil. O sa murim toti. E ceva Natural. Daca vrei sa o dau pe metafizica Mortii, du-te in jungla sa intelegi Moartea. Nu are absolut nici un rost in mecanica generala a Universului, tot ceea ce moare se transforma in viata, incontinuu. In jungla nici nu trebuie sa faci curat pe platourile de filmare. Jungla mananca tot si transforma in materie imediat. Nu poti sa lasi nimic pentru ca imediat vin furnicile si iau. Jungla, intr-o luna, nu exista ceva ce nu poate sa consume si sa digere si sa transforme in materie vie.


Au trecut repede cele 49 de zile?
Acolo era dezastru, acolo toata echipa era: „cate zile mai avem?”
Si sarea repede traducatoarea, Alexandra, care avea un sistem foarte misto: „18 fara asta…”; „pai care fara asta, ca asta abia a inceput, abia e dimineata…”; „n-o mai pun…”

Ce a schimbat experienta Panama in tine? Ai comparat-o cu Revolutia din ’89…
Mult, foarte mult. Genul asta de intamplare te face sa te recalibrezi, sa te gandesti, cred ca devii mai intelept, te temi de mai putine lucruri, esti mai relaxat. Te schimbi, cred ca iti zgandare din nou capacitatea asta de supravietuire si e bine, te face sa fii fizic activ, mergi mai drept. Stii ca ma dor calcaiele de cand am venit? Ne dor calcaiele pe toti. Te dor de behai de durere. Totul se schimba pentru ca mergi pe alt teren. Aici mergem pe asfalt. Acolo, postura, trupul, totul se duce altfel. Nisipul, cu toate nisipurile diferite, ca nici unul nu-i la fel, unul este de intri in el juma de metru, pe altul este bine sa mergi, dar frige. Nu poti sa stai pe nisip. Si oceanul, frate, valurile alea cutremuratoare, ucigase, in fiecare zi am furat-o, macar o data, de la un val. Ma refer la luat de picioare si dat cu fata de pamant sau lovit in ficat de te-ndoaie. M-am intors cu un respect fata de surferi… Himalaya poate oricand sa stea langa un surfer.

Dar te racoreai, macar?
Evident ca te racoresti, 37 de grade fata de 48 de afara, e o racoreala…
A fost o zi in care nu am transpirat. Nimeni. A fost o zi. Odata.
Si cu apa asta e a dracu de complicat. Nu poti sa intri in apa ca iti rupi picioarele si de aceea nu aveau voie oamenii in apa. Iti bagi un picior intr-un arici de mare sau vine o baracuda si iti ia picioarele sau trece o fregata portugheza si te atinge. Astea sunt niste meduze rele, lungi de vreo 16 m. Cel mai tare m-am speriat de pisica de mare.
Nu este un loc turistic, dar este exhilerant, emotionant incontinuu.

Ai repeta experienta? Ce urmeaza dupa Panama?
Sigur ca da. Ceva atat de plin de viata, in experienta noastra terna, trebuie sa fii magar sa refuzi. Esti Viu, pe bune, Viu.
Habar n-am ce urmeaza. Eu niciodata nu stiu ce urmeaza. Daca o sa simt nevoia sa fac ceva, o sa fac. Cum a fost cu teatrul. Vreau sa joc teatru pe scena. Am jucat. A fost nevoia. Bine si nevoia stii cum vine? Ea vine cu un proiect si cu o intamplare fericita Nevoia se transforma in chipul cuiva care vine si zice: „Bai, stii ce m-am gandit? Ce-ar fi sa…” Si se leaga. In general faci ce vrei doar ca, neputand in momentul ala, astepti clipa care vine. Eu n-am fost actor, ca sa joc profesionist, insa cand m-am dus acolo am fost profesionist, am facut ceea ce mi s-a cerut cu mare atentie si cu dedicatie.

Ai si o Clinica de Dializa la Cluj. De ce de dializa si nu altceva?
Pentru ca oamenii cu care m-am bagat in povestea asta au aceasta expertiza. Pentru ca e un domeniu bun, il consider eu. Si pentru ca am asa, o semidisperare, sa nu mai depind de media. Trebuie sa ai un business al tau, sa nu mai depinzi de salarii, de patroni si de momente. Iar Clinica asta e de-abia inceputul unui business ceva mai mare.

Vrei sa strangi fonduri si pentru infiintarea unei Case pentru Batrani?
Da, am un proiect de asta, in Constanta. Ma gandesc ca noi tot timpul credem ca ai renunta la parinti sau la adulti daca i-ai trimite la o Casa pentru Batrani, insa deseori e posibil ca tocmai acolo ei sa aiba cele mai bune conditii - si din punct de vedere medical, dar si al socializarii - si sa-si traiasca anii mai senin acolo. Eu doar o sa incerc, cand o sa pot, sa ofer o alternativa.

Unde ti-ar placea sa locuiesti, in Romania?
Nu stiu ce sa zic, undeva mirific, adica undeva unde sa fie apa langa.

La mare?
Da, dar apa langa, vreau sa spun.
Uite, mi-ar placea sa am o casa in padure, la marginea unui lac, tie nu ti-ar placea?
Nu.
Mie mi-ar placea.

Pe plaja mi-ar placea sa am o casa.
Pe plaja…, tot asa, mi-ar placea o casa pe plaja.

Si in lume, unde ti-ar placea sa traiesti?
Sunt multe locuri. Mi-ar placea sa traiesc in Londra, in Barcelona, in Asia, undeva unde e cald. Cred ca, in primul rand, as fugi de frig. Daca traiesti si performezi si produci – in Londra. Londra cred ca este teritoriul care astazi e cel mai apetisant, dar asta nu inseamna ca n-ar fi minunat sa traiesc in Paris, un oras incantator, sau apropiata Viena, o minune de oras. Cred ca asa, ca reactie inconstienta, cea mai intensa am avut-o la Barcelona.
Si undeva unde se gateste bine. Neaparat. Unde poti sa mergi cu cainele linistit la restaurant sau la hotel, undeva unde nu fac oamenii gratar, unde nu ti se zgarie masinile, in Rai…

De Rusia ti-e dor? De limba rusa…
Da, mi-e dor de limba, dar de Rusia mi-e dor intr-un fel mai sofisticat, pentru ca acolo nu e doar o aspiratie, o tara despre care ai citit in povesti. In Rusia, probabil cel mai dor mi-e de copilarie.
Rusia e tot genul asta de teritoriu nesfarsit, cand pleci dimineata in padure si-ti spune bunica-tu: ai grija sa te-ntorci. E la fel ca-n Panama, adica lucrurile se-ntampla definitiv: daca nu te-ntorci, te prinde zapada si mori. In panama, daca ai calcat gresit, mori. Cand spun padure, e ceva care nu se termina, adica nu vezi un avion zburand deasupra capului tau, sau oricat de mult ai merge, n-o sa vezi linii electrice, n-o sa auzi o masina, n-o sa vezi o sosea. Asta e padure.

Ti s-a intamplat sa te ratacesti?
Pai normal, dar inveti sa te-ntorci. Iar iarna, cei mai periculosi sunt mistretii. Sunt niste animale extrem de agresive, probabil la fel de agresive ca si leii. Mistretii ataca si e tare neplacut sa vezi o bucata de-aia, de 150 kg, cu coltii imensi, ca te-nghesuie. De foame, ei rup copacii pana la vreo 2 m. mai sus, rup cu coltii coaja.

Te-ai intalnit cu un asemenea exemplar?
Da. Jesus, evident.

Si cum ai scapat? Erai singur?
Usoor, usor, cu spatele, fara sa te grabesti, clar, cu fata inspre el, incet, incet. Te dai in spate si eviti. Da, pai intotdeauna esti singur, nu e ca la cumparaturi. Mistretul e un animal de care mi-e frica.

Care este mediul in care simti ca te sufoci si din care fugi?
Unde-s multi prosti si ticalosi. Eu nu pot sa-nving prostii niciodata. Prostii ma-nving intotdeauna. Sunt multi si nu cedeaza. Un prost poti sa-l invingi intr-o lupta separata, dar nu a la long. Si ticalosii, care-s mai rai ca prostii. Si daca asta-i mediul, atunci nu pot. Prefer sa fug, sa stau acasa, sa citesc si sa ma joc cu copiii si cu cainii. Sa-mi traiesc Iubirea, decat nefericirea.

Apropo de Iubire, cum ai iubit la 20 de ani, cum iubesti la 40 si cum crezi ca vei iubi la 60 de ani?
Mai moale, cu mai putina falosenie. Sunt varste diferite, intensitatile trairilor sunt diferite. Fiecare varsta iti spune ca ceea ce traiesti acum este mai bine decat ceea ce a fost. Esti mai destept, mai clar, mai calm, mai intelept. La 20 de ani credeam ca la 27 de ani toata lumea moare…

Sau ca cineva de 30 sau 40 de ani…
E moarta demult. E zombi. Fiica mea, Anastasia, la inaltimea celor 16 ani ai ei, cam tot asta crede, in timp ce ceilalti, mai micuti si mai naivi, inca nu si-au asumat acest dispret total la adresa lumii , specific adolescentilor.
Toate varstele sunt diferite, important e sa le traiesti cu gratie pe toate. Mi-e sila de tinerii imbatraniti si de batranii care danseaza in discoteca.
Fiecare varsta isi are satisfactiile ei. Se spune ca o femeie se trezeste sexual de la 30 de ani in sus. Cat ar rade o pustoaica de 17 ani la asta?

Dar un barbat?
Un barbat nu se trezeste niciodata. E in delir tot timpul. Starea de trezie… Sexul deseori ne face ca sa nu-ntelegem starea de trezie pentru ca ne blocam mentalul aici, in dorinta.


Exista vreo calitate pe care o admiri, ai vrea sa o ai, insa nu reusesti sa ti-o insusesti?
Da. Seninatatea aia inteleapta, linistita.

Ce-ti place sa faci in timpul liber?
Sa stau. E cel mai misto. Stai. Citesti. Mai stai nitel.

Care este lucrul care te emotioneaza intr-atat, incat iti simti picioarele moi?
Iubirea, sexul, intalnirea cu cineva impresionant, femei frumoase, campioni, tipi care au facut lucruri exceptionale in viata, de genul Hagi sau Nadia. Prima data ai genul asta de aah, tragi aer in tine…


Ce-ti doresti sa mai experimentezi? De unde-ti vine toata energia asta?
Orice. Orice e nou, interesant, orice ma incita, orice merita sa fie facut. Oricand, intotdeauna de la capat, nou, nemaifacut pana acum.
In jurul nostru se vehiculeaza idei, proiecte, ele trec ca trenurile, se opresc in gara si-n ele se suie tipi care au sau n-au bilet. Eu imi cumpar bilete pentru multe proiecte. Vine trenul – sar.
Energia imi vine din pofta de Viata. E cel mai tare lucru care ni s-a intamplat si este tranzitoriu si momentan. Este o vacanta scurta.

Dar se poate opri brusc, daca faci alegerea proasta…
Oricum se opreste. E vorba de calitatea vietii; traiesti ca un om misto, traiesti puternic, nu ti-e rusine de ceea ce faci, nu lasi rahat in spate, mergi inainte mandru, te uiti in oglinda si spui: „ok, foarte bine.”

La ce proiect lucrezi acum?
Imi fac un site. Am ajuns la concluzia ferma ca mie nu-mi mai place cam cum se face presa in Romania. Si am foarte multe momente in care observ incalcari flagrante ale bunului simt. Observ stiri care se dau la un televizor si nu se dau la altul. Vreau sa arat ce sta in spatele lor, dar nu cu patima, nu cu urlete sau injuraturi, nu cu extraordinar stilism. Nu. Cat se poate mai simplu si mai relaxat, doar prezentand datele. Obiectiv si punand pe margini un minim comentariu. Sunt niste lucruri care nu se fac. Nu poti sa vorbesti cu cineva off the record si sa-l citezi, nu poti la nesfarsit sa scrii articole cu „surse din interior ne spun ca…” si la sfarsit sa se demonstreze ca esti un mincinos calic. Vreau sa fac acest site de analiza a discursului nostru mediatic, a bulei in care traim. Va fi gata cat se poate de repede. Vreau sa fac si un bord de persoane, pe care eu le consider civilizate, care sa gireze cumva acest gen de continut. E foarte bine sa afli ca in unele ziare nu apar anumite anchete.

Ce sfat ai putea sa le dai femeilor care incep acum un business, singure?
In nici un caz sa nu creada vreodata ca sunt defavorizate de barbati. Au exact aceleasi competente, aceleasi drepturi si calitati, e o gogorita ca ar fi mai greu pentru femei. Nu. Si trebuie sa stie lucrul asta. Sa nu porneasca vreodata cu ideea, chiar si inoculata de cineva, ca ar fi second player. Nu exista, in business, femei si barbati.

Dar exista vreun job care se potriveste mai bine unei femei?
Da. Nasterea. E job feminin.

Interviu cu ANDREI GHEORGHE,
realizat de Lacramioara Opris si publicat in revista Business Woman Nr.15, nov. 2009

Foto: Maria Popescu, Kanal D
Foto sus, stanga titlu: Cristi Brancu
http://www.presa.nu/

Interviu cu ANDREI TEAŞCĂ, TEATRUL DE MAGIE

Spectacolul de Magie, ca Act de Iubire


Interviu cu Andrei Teaşcă, Preşedinte Asociaţia Magicienilor şi Iluzioniştilor din România 2007-2009 , fondator Teatrul de Magie şi Academia de Magie
12 nov. 2009

Trupa lui Andrei Teaşcă este formată din: Ştefania Bănică (asistenta lui Andrei şi balerină); Cristina Strecopitov, prima femeie - magician din România, sub îndrumarea lui Andrei desăvârşindu-si pregătirea în mentalism şi Close-up; Vlad Grigorescu, specialist în mentalism; Paul Lungu, iluzionist comic, Emil Drăgan, manipulator de cărţi pentru scenă şi Vasile Calofir, sunetist.
7 oameni care vă aşteaptă pe scena Teatrului Nottara şi a Teatrului Foarte Mic, nu cu scamatorii sau giumbuşlucuri, ci cu un Spectacol de Magie care îmbină arta teatrală cu muzica, dansul şi iluzionismul. O încercare – reuşită - de în-cântare a publicului spectator care suferă o vrajă în timpul acestui spectacol, ieşind din sală mai frumos, mai bun şi cu un chip luminos. Un act de Iubire.


În 1999 ai absolvit UNATC, secţia Actorie. Ce te-a determinat să alegi acest drum - actoria?
Tatăl meu a fost regizor de teatru şi de TV, am avut din familie, am crescut în TV, la 10 ani filmam in „Duios Anastasia trecea”, bineînţeles nu eram eu în rolul principal dar, ca idee, în TV mi-am făcut veacul, nimic nou. Era un drum lesne de imaginat. Trebuia să urmez o cale în zona asta şi probabil de aceea am şi dezertat: prin anul trei am evadat un pic pe la Dan Puric în trupă.

Te plictiseai fiind doar actor?
Da şi nu. Simţeam că vreau să fac şi altceva, mai mult. Îl aveam pe Albulescu, un om extraordinar, pe Cătălin Naum – un regizor şi un pedagog excepţional, pe Dinu Manolache, Mache, cum îi spuneam noi – un actor desăvârşit, un mentor. Am avut de la cine să învăţ actoria. Erau oameni cu caracter şi cu personalitate. La Dan Puric a fost ca o oază de apă, de aer.

Cum ai descoperit Magia? Care este prima ta întâlnire cu Iluzionismul?
Mi-am dorit foarte tare să plec din ţară, eram cam rebel. În anul 4 realizam Gorki – examenul meu a fost Gorki, „Micii burghezi” – şi am spus: cum o să poată sta 3 ore un spectator în sală şi să asculte probleme peste probleme? Se vor plictisi şi vor pleca. Ei erau foarte supăraţi pe mine pentru că spuneam şi gândeam aşa. Eu aveam alt simţ şi am plecat din ţară. Am dat o vizionare şi am plecat în Disneyland. Ştiam step, pantomimă. Acolo s-a întâmplat schimbarea, având o cu totul altă deschidere în Asia, mai ales că în Coreea de Sud – unde am fost eu – magia este chiar la un nivel foarte înalt, cu structuri, cu asociaţii, cu academii de magie. Am simţit nevoia ca, în acele momente de pantomimă cu balet – pe care deja le creasem şi le lucram cu Ştefania Bănică – în contractul respectiv să introduc şi momente de jonglerie, clovnerie, dar şi câteva trucuri de magie.
Mi-amintesc că văzusem cândva un spectacol care m-a impresionat. Atunci s-a întâmplat ceva. Şi acum îmi amintesc cum apărea din eşarfă un baston. Am vrut neapărat să folosesc acest truc. Până la urmă l-am găsit şi am avut şi acest truc în spectacolele mele.

Prindeai repede trucurile?
Nu neapărat repede. Ca în orice artă – actorie, balet, sculptură, pictură, muzică – trebuie să ai CEVA. Mi-a luat mult timp pentru că nu am avut un îndrumător, un profesor şi atunci a trebuit să cumpăr anumite trucuri de la alţi magicieni, am intrat în asociaţii internaţionale de magie; la Seul, într-un magazin, un student mi-a făcut nişte trucuri şi le-am cumpărat pe toate, am lăsat pentru prima dată 2000 de dolari, ca apoi să-mi dau seama că, de fapt, nu sunt foarte bune pentru ce aveam eu nevoie. După care mi-am cumpărat nişte cărţi din America, dvd-uri de prezentări şi am început. Cu un profesor, totul ar fi fost mult mai simplu.

Deci nu a existat o persoană care să-ţi marcheze traiectoria profesională, să te îndrume, să te înveţe?
Nu. Am crezut eu foarte tare că trebuie să realizez o combinaţie de teatru cu iluzionism. De aici a plecat totul. În jurul trucurilor respective pun şi o poveste, personaje. Am făcut Charlie Chaplin Magician, cu poveste, cu balerină, cu păsări, porumbei. Datorită acestei combinaţii am reuşit eu să obţin primul contract ca magician la un Theatre Varietee. M-au ales din 50 de magicieni ruşi, ucraineni, unguri. Aşa am realizat că aceasta este calea mea şi aşa mi-am găsit eu identitatea.
Din contract în contract, din ce în ce mai bine, am investit absolut toţi banii pe care i-am câştigat.

Şi eşti mulţumit de această alegere? Să investeşti totul într-un mare vis…
Da, sunt, însă uneori îmi pun întrebarea dacă, cumva, merită, pentru că văd că românii reacţionează destul de greu – şi nu mă refer la publicul spectator, ci la autorităţi. Îmi doresc foarte tare ca Teatrul de Magie să existe ca instituţie publică.

Şi întâmpinaţi greutăţi din acest punct de vedere?
Da, pentru că trebuie ca Primăria să ia o hotărâre, în zona de consiliu, dar sunt ocupaţi cu altele. Însă primarul Oprescu a fost foarte încântat, am fost la el, ştie ce vreau să realizez, este un om deschis. Colaborăm foarte bine şi cu Arcub.

Ce te-a făcut să te întorci în ţară?
Am venit aici ca să iniţiez ceea ce am descoperit acolo. Când am plecat, după facultate, eram ferm hotărât să nu mă mai întorc vreodată. Între timp poate că s-a creat o maturizare, s-a întâmplat ceva, căci îmi doresc foarte tare să realizez ceva aici. Adică să pun şi eu umărul, să construiesc ceva. Tot tata mai avea o vorbă: „după, când toate se termină, trebuie să rămână ceva”. Acum cred că e păcat să nu realizăm, iniţiem, inventăm în ţara noastră acel „ceva”. Aşa cum credea şi Maestrul Retas, care s-a dus dincolo între timp. Eu am rămas, să continui ceea ce discutam cu el: un Teatru de Magie – cu sală, cu spaţiu de joc, cu buget.

Care crezi că este reţeta succesului, în orice domeniu de activitate?
Tata avea o vorbă pe care eu nu am înţeles-o mulţi ani: „tată, tu să munceşti în viaţă pentru că aşa e bine şi frumos, dar fii atent, când nu mai poţi şi te simţi un pic slăbit, să pui mâna să munceşti mai mult. Când eşti aproape de pământ şi nu mai poţi şi simţi că o să cazi, să munceşti şi mai mult şi când simţi că ţi se taie răsuflarea şi eşti pe ducă, să munceşti şi mai mult”. Pe vremea aceea nu l-am înţeles, dar trecând timpul, făcând cunoştinţă cu Dan Puric, apoi cu Asia şi cu sistemul de muncă de acolo - am venit cu ritmul de acolo. Şi l-am înţeles. Aici, noi nu suntem învăţaţi să funcţionăm, să umblăm, ca motor. Nu am o reţetă a succesului, însă ştiu că trebuie să muncesc foarte mult, mi-am impus un anumit ritm şi mai am ceva: îmi ridic ştacheta singur. Adică, dacă mi-am pus un barem, trebuie să ajung aici, în clipa în care ajung, a doua zi am luat ştacheta şi o mut mai sus.

Pe 14 noiembrie apare Academia de Magie, prima Şcoală de Iluzionism din România, fondată de tine. Ce vă propuneţi cu acest proiect? Unde se vor desfăşura cursurile?
Da, atunci inaugurăm prima Academie de Magie din România, o Şcoală de Iluzionism. Iar scopul nu va fi doar să învăţăm trucuri, ci care este mentalitatea magicianului, ce înseamnă acesta. Că el nu este un scamator, ci un artist.
Îmi doresc să modelez oarecum personalitatea celui înscris. Va fi o îmbinare între tehnic şi artistic.
Cursurile se vor ţine la o sală de dans, pe strada Sfinţii Voievozi Nr. 1, undeva pe lângă Buzeşti.

Şi vor fi acceptaţi tot cei care se vor înscrie sau, pe parcurs, se va produce o departajare între ei, unii fiind chiar respinşi ulterior?
În 2-3 lecţii ne vom da seama, prin anumite teste scrise, teoretice, cine are şansă. Diploma o voi da doar câtorva dintre ei.

Şi dacă unii vor veni doar pentru a învăţa trucurile?
Nu. O să-mi dau seama. Dacă nu au talent, nu vor rezista. Mulţi vor renunţa singuri. Pe lângă trucuri, ei trebuie să înveţe cum să creeze o poveste în jurul unui truc. De aceea facem şi cursuri de actorie, mişcare scenică, pantomimă, ca să dezvoltăm absolut tot.

Care este diferenţa dintre un magician şi un scamator?
Scamatorul vine şi te distrează, te face să râzi, scoate bile, eşarfe pe nas şi pe urechi şi atât. Pe când magicianul te face să gândeşti, să pleci de la spectacol cu un semn de întrebare şi, pe lângă acest semn de întrebare – cum a făcut? – , poate devenim mai buni. Până la urmă Magia este Iubire. Ea înseamnă şi dans şi muzică şi poate cuprinde toate artele. Iluzionismul este o artă de spectacol şi nu o simplă distracţie de masă.

Care este cea mai mare nemulţumire a ta?
Că oamenii sunt mincinoşi – şi mă refer la zona de magie, mai ales la noi în ţară. Scamatorii sunt neputincioşi, nu au evoluat şi mai sunt şi răutăcioşi. În mintea lor, magicianul este doar un prestigidator. Dacă are un truc şi mâini desăvârşite, asta e tot.
Magicianul trebuie să fie un artist.
Ei sunt nişte tehnicieni care au învăţat nişte trucuri şi vin şi te păcălesc frumos.

Dar cea mai mare emoţie, bucurie pe care ai încercat-o… ?
La fiecare spectacol am o asemenea bucurie: aceea că publicul înţelege la sfârşit, după ce se termină spectacolul, ce am vrut noi să transmitem. Care alta?

Ce înseamnă, pentru tine, un spectacol perfect? Are şi publicul un rol important în crearea unui astfel de spectacol?
Spectacolul magicianului trebuie să fie perfect. El nu are voie să greşească. Dacă un actor trage o bâlbă, poate fi un moment comic; dacă un dansator greşeşte coregrafia şi se duce mai la stânga, poate nu toată lumea vede; în muzică, dacă în loc de DO ai cântat LA, poate nu toţi realizează; însă, dacă un magician a greşit, absolut toată lumea a văzut Secretul. Trebuie să fii perfect. Un spectacol de magie perfect îmbină tehnica, prestidigitaţia şi partea artistică. Iar publicul vine în jocul nostru şi creează împreună cu noi acea legătură, convenţie. E o convenţie în care el intră. Asta înseamnă teatru: convenţia între artist şi spectator.

Care sunt principalele simboluri ce creează acea lume nouă, iluzorie? Imaginile, culorile, mişcările, muzica…
Lucrăm cu trucuri. Ele pot fi de mai multe feluri – cărţile de joc au o anumită însemnătate; tarot-ul, alta. Vom lansa un spectacol – Mystery – numai cu povestea tarot-ului.
Apoi, culorile: roşul înseamnă pasiune şi el creează o trecere mai rapidă de la artist la sufletul spectatorului. Albul şi negrul sunt mai neutre, mai reci. Câteodată îi dai spectatorului rece, urmărind ca el să se simtă un pic speriat. Apoi vine albastrul, într-o lumină roşie, ca să-l reapropie şi liniştească.

De cât timp are nevoie un personaj ca să crească?
Chaplin a crescut şi a fost modificat în vreo 8 ani până a ajuns la această formă. Trebuie să treacă un timp până să se aşeze. A fost greu pentru că, până acum, nu aveam unde să repetăm. Veneam fără repetiţii, cu experienţa noastră. Pur şi simplu încărcam de la garaj. Facem evenimente şi spectacole direct. Rău, pentru că aşa se stopează evoluţia.

Ai făcut afirmaţia că îmbătrâneşti cu 5 ani la fiecare spectacol. Cât de solicitant este totul?
Într-o emisiune TV, Dem Rădulescu – Bibanul – era întrebat: „Maestre, ce trebuie să aibă un artist pe scenă?” şi el răspundea: „Măi, nimic, decât forţa, puterea să rupă din sufletul lui şi să arunce spectatorului”. „Şi ce se întâmplă, maestre, când nu mai ai ce să rupi?”. „Atunci mori”, a răspuns el. Şi după 2 zile a murit.
Avem un consum în suflet pe care-l dăm spectatorului. Pe lângă consumul fizic, că suntem şi maşinişti înainte, cărăm, încărcăm, descărcăm recuzita, o montăm, ne pregătim, ne transformăm apoi în artişti şi, după ce terminăm spectacolul, ne transformăm la loc în maşinişti… Cea mai importantă este bucăţica din suflet pe care o dăm spectatorului.

Realizaţi spectacole de magie şi pentru copii?
Da, în urma solicitărilor, am realizat un spectacol dedicat copiilor – KIDS MAGIC SHOW. Am avut premiera în mai la Teatrul Ion Creangă, după care l-am jucat şi la Palatul Copiilor. Trebuie să îl reluăm, numai că Teatrul Ion Creangă a intrat în renovare. Din ianuarie îl vom juca din nou la Palatul Copiilor.

Cum sunt copiii, ca şi public?
Mult mai receptivi decât adulţii. Dacă ai făcut o mică greşeală, ei o depistează imediat. Mai frică mi-e de un copil decât de un adult. Este un judecător sever.

Există lucruri pe care încerci să le schimbi în mentalul publicului românesc şi este destul de greu? Sau publicul este suficient de receptiv ca să realizezi uşor schimbarea?
E foarte greu să schimbi ceva în România. E mai uşor cu publicul de teatru. Cu marea masă de oameni e destul de greu pentru că televiziunea le-a dat altceva: ignoranţă, violenţă, lipsă de repere, tot felul de personaje stupide. E greu. E de datoria noastră să intervenim, de aceea am şi rămas, există un risc de a ne pierde identitatea. Oamenii nu mai ştiu cum să mănânce, cum să se comporte, la fiecare pas vezi bădărănie, oamenii se scarpină în nas, în urechi, dau şuturi în fund, totul e atât de ieftin. Mă doare foarte tare.

Unde te vezi în 10 ani?
Dintr-o perspectivă pesimistă, o sa vezi un director, Andrei Teaşcă, cu părul alb, care se zbate, la fel de vioi, însă mai puţin forţos la cărat recuzita – dar mă vor ajuta copiii - , sperând până în ultima clipă că o să reuşească şi că o să capete spaţiu de joc, Teatrul de Magie fiind deja un brand pe piaţă.
Dintr-o perspectivă optimistă, peste 10 ani o să vezi un Andrei Teaşcă tot albit, iar Teatrul de Magie va avea o sală. Sper că în 10 ani o să avem măcar un loc al nostru, unde să ne putem desfăşura, cu o trupă minunată de tineri care o să urmeze moşului.

Cam pesimistă chiar şi această viziune optimistă…
Da, pentru că mă uit în stânga şi în dreapta la ce se întâmplă în România. Mă uit la copii, că încerc să le schimb mentalitatea şi mă lovesc de bariere. De la cum mâncăm, la ţinută. În loc să fie o ţinută dreaptă şi frumoasă, să fim plini de energie, suntem aplecaţi. Chiar nu ştiu cum va fi în 10 ani.

Care este principiul care te ghidează în viaţă în tot ceea ce faci şi pe care nu l-ai încălca niciodată?
Echilibrul, să nu ne pierdem măsura. Vorba lui Shakespeare: „măsură pentru măsură”. Să existe o balanţă în tot ceea ce facem. Şi, neapărat, cele 3 repere: identitatea, moralitatea, credinţa.

Ce faci în timpul liber, când nu exersezi, nu lucrezi? Ce hobby-uri ai?
Magie. Care timp liber? Toată viaţa mea e transformată. O dată la 2 luni cad. Apoi revin la luptă, la treabă. Câteodată mă uit la ştiri sau facem câte o reuniune.
Când vine duminica, de obicei avem treabă; mă uit în stânga, în dreapta şi totul e mort, eu având acelaşi rulaj, aceeaşi energie. Şi mă uit, oamenii se plimbă, vezi 2 câte 2, unii de mână, alţii de braţ, şi merg aşa... Unde? În mintea mea: ce faceţi? Unde vă duceţi? Probabil că aşa trebuie să fie, eu sunt altfel.

Pentru ce luptă Teatrul de Magie, în ce îţi investeşti tu toată energia?
Vrem să-i dăm omului şi altceva, o hrană spirituală, pe care nu o poţi lua decât din artă sau credinţă. Fără asta nu poţi trăi în lumină. Am fost şi în parcuri, alături de alte teatre: Bulandra, Nottara, Mic, Excelsior. În parcul Bazilescu, în Titan, Sebastian, în cadrul proiectului CARTIER DE VARĂ organizat de Primărie – şi veneau oamenii. Fiecare cu reacţiile lor dar, până la urmă, e o chestie bună. Din 1000, dacă aduci 100, tot e un câştig. E o luptă pe care trebuie să o dăm. E un castel pe care îl construim bucăţică cu bucăţică şi suntem şi noi o piatră acolo.

Ce proiecte ai pentru viitorul apropiat? La ce lucraţi acum?
Lucrăm la încă două proiecte: MYSTERY SHOW, un proiect special pentru că reprezintă o bătălie între magia albă şi magia neagră. Intrăm într-o chestie mult mai mistică. O să încerc să realizez o şedinţă de spiritism. În cadrul acestui spectacol vom încerca să creăm o legătură cu spiritul cuiva de dincolo. Tot la momentul de Mystery vom încerca şi un moment de hipnoză în masă a spectatorilor.
Apoi vreau să mai fac un spectacol – GAMBLING MAGIC SHOW, un spectacol care imită tot ceea ce înseamnă jocuri de noroc, de la ruletă, blackjack, până la poker. O să ne distrăm un pic cu jocurile de noroc, ca formă de spectacol, desigur.
Vreau să fac şi un MAGIC SHOW 2, să ajung la ceea ce se întâmplă în Asia. Cu MAGIC SHOW 1 am vrut să realizez o incursiune în lumea magiei: magie generală, iluziile, magie cu animale (porumbei), mentalism, magie cu personaje (Charlie Chaplin), manipulaţie, comedie. În KIDS SHOW am avut şi Clown Magician. Spectatorul român a trebuit să fie luat de la zero, treaptă cu treaptă şi pregătit pentru ceea ce urmează.

Ce-ţi doreşti de la cititorii revistei Business Woman?
Mi-aş dori foarte tare ca, toţi cei care citesc, să intre şi pe site-ul nostru (www.teatruldemagie.ro), să vină şi la teatru să ne vadă şi, dacă li se pare ok şi le-a plăcut, să spună şi prietenilor ca, în timp, să putem crea o forţă mare şi să putem muta munţii – pentru cultură şi pentru a transforma întunericul în lumină.

Interviu cu ANDREI TEAŞCĂ, Teatrul de Magie, realizat de Lăcrămioara Opriş, apărut în Business Woman Magazine Nr. 16, decembrie 2009
www.businesswoman.ro
Foto: Teatrul de Magie
in foto sus: Andrei Teasca in rolul lui Charlie Chaplin
in foto dedesubt: Vlad Grigorescu si o roscata, din public

Interviu cu CORNEL ILIE, VUNK

Muzica, exaltarea sufletului

Interviu cu Cornel Ilie, voce / chitară / pian formaţia VUNK
sept. 2009

Dacă la începuturi, în 1998, formaţia se numea VANK, după iniţialele numelor băieţilor care o formau, acum, după plecarea în străinătate a lui Alex Belciu, formaţia se numeşte tot VANK, dar numai în Rostire, numele acesteia scriindu-se acum VUNK. Locul lui Alex l-a ocupat cu succes Bogdan Crucianu, ex membru AB4, chitară, bas. Nicu Sârghea este la tobe, iar Cornel Ilie, voce, chitară, pian. Trei tineri entuziaşti, al căror timp înseamnă artă şi muncă depusă pentru armonizarea unei lumi care uită, uneori, să-şi găsească răgazul de a se tolăni pe o canapea şi a citi o carte sau a asculta muzică sau a privi ţintă în tavan, zâmbind la chipul imaginar ce le apare.
În noiembrie VUNK vine cu un nou album. Departe de birou, deschide-ţi sufletul, lasă-l să viseze, liber. Şi ascultă.
Noul vostru album se numeşte “Ca pe vremuri”. De ce acest nume? Care este semnificaţia acestei întoarceri în timp?
Numele albumului se adresează, în primul rând, celor care ne-au iubit şi ne-au înţeles de la început, de la primul album. Noi ne-am regăsit în spiritul de-atunci, compunând albumul acesta. În al doilea rând, ne adresăm celor care mai cred în albumele pe care îţi vine să le asculţi de mai multe ori, nu doar o dată şi atât. Întoarcerea în timp este şi pentru noi şi pentru cei care ne ascultă. Are farmecul anilor ‘90 şi puterea anilor 2000.
Aveţi emoţii, acum, în prejma lansării sale? Este un album mult aşteptat.
Avem emoţii foarte mari, pentru că este un pariu făcut cu noi înşine. Ne-am pus, cumva, contra curentului muzical: când toţi se feresc să scrie albume, noi venim cu unul nou; când cei mai mulţi se feresc să mai cânte în română, noi avem toate melodiile scrise în română; când cei mai mulţi se gândesc cum să fie cât mai comerciali, noi ne încăpăţânăm să rămânem la fel, aşa cum ne ştie lumea.
Cărui public se adresează trupa VUNK? Este prezent acest public la concertele voastre, conform aşteptărilor?
Publicul cumpărător de albume şi de bilete este, din start, un public educat, care are respect pentru munca unui artist. Dacă ne referim la publicul care ne fredonează melodiile şi ne ascultă muzica cu plăcere, atunci putem vorbi de toate mediile sociale, de toate vârstele şi de ambele sexe.
Luaţi, cumva, în considerare criticile pozitive sau negative care vi se aduc?
Am trecut peste orgoliile artistice şi acceptăm, cel puţin, să auzim păreri şi bune şi rele. Nu înseamnă că le şi punem pe toate în practică.

Care ar fi sfatul vostru pentru cei care se află acum la începutul unei cariere muzicale?
Să ştie exact ce vor să transmită publicului lor. Să nu se apuce de cântat doar ca să fie cunoscuţi sau să apară la TV. Şi să aibă multă răbdare şi plăcere pentru a face asta.
Care a fost sfatul pe care l-aţi primit, la rândul vostru, la începuturi? A existat un asemenea sfat?
Am fost tot timpul nişte autodidacţi. Singurele sfaturi au fost cele de la părinţi, dar care aveau o direcţie generală asupra lucrurilor. Noi am făcut singuri toate greşelile necesare şi importante şi am învăţat din ele atât cât era nevoie. Şi tot singuri ne-am construit şi succesele.

Înţeleg că textul apare ca o traducere în cuvinte a emoţiilor încercate în diverse împrejurări; cum se nasc atunci piesele voastre, ca şi melodii? De unde vin sunetele care însufleţesc textul?
Sunetele vin din acelaşi loc de unde vin şi cuvintele. E aceeaşi cameră interioară în care se convertesc senzaţiile în sunete şi cuvinte. E ca şi cum toate sunt invizibile, se învârt în jurul tău mereu şi doar trebuie să găseşti puterea şi pasiunea să le vezi cu ochii închişi şi să le prinzi în palme şi să le aşezi acolo unde vrei tu.
Lansarea site-ului vostru s-a făcut pe 09.09.2009, la ora 9. Este doar o joacă cu cifra 9 sau credeţi într-o semnificaţie ascunsă a acesteia?
A fost mai mult o joacă, o strategie de marketing. Pe urmă am citit câte ceva despre numerologia acestei cifre. Cred în astfel de lucruri, dar nu ne-au influenţat decizia de a folosi cifra 9 ca şi cârlig de promovare.
VUNK a adoptat ONG-ul Organizaţia Autism România? Care este mesajul social al noului album vis a vis de acest fapt?
Albumul nu are un mesaj social declarat. Şi nici piesa „Dau alarma!”, în clipul căreia vorbim despre Autism România, nu are un mesaj de acest gen. Încercăm să facem lumea mai bună, ducându-ne direct la sursa care ne face mai buni sau mai răi, la inimă. În orice caz, pentru cei care vor să afle mai multe despre mesajele noastre, îi aşteptăm pe www.vunk.ro

http://www.youtube.com/watch?v=ww8GiNE_frk
Time is Art
Ţi se pare mai apropiată / mai potrivită această definiţie a timpului tău, în comparaţie cu “Time is Money”? În ce sens?
Da, şi mai mult decât atât, cred că pentru un anumit segment de oameni, "money is art". Banii ar trebui să fie doar o recompensă, nu un scop. Şi, apropo de timp, în loc să ne plângem de timpul pe care nu-l avem, nu mai bine am avea o grijă deosebită faţă de cum ne petrecem timpul pe care-l avem?
Colaborezi cu Adela Popescu la filmul „Aniela”,compunând pentru aceasta muzica şi textul pieselor. Adică tot muzică. Te-ar interesa şi altceva? Un rol principal într-un film?
Am încercat această variantă acum vreo 4 ani, când am jucat într-un episod pentru „Decizii”, un telefilm, tot pe Acasă TV. Nu mi se potriveşte abordarea asta. Nu o să pot fi niciodată în pielea altuia. Doar dacă este nevoie să joc pe cineva identic cu mine şi cred că şi atunci aş avea ceva piedici.

Ce alte hobby-uri mai ai, exceptând tenisul? Ce-ţi place să mai faci în timpul liber?
Aş vrea să pot scrie mai mult, pentru că asta este următoarea mea mare dorinţă, după lansarea albumului: terminarea unei cărţi de ficţiune pe care am început-o mai demult.
Care este vârsta pe care ai vrea să o retrăieşti şi de ce?
Aş vrea să retrăiesc orice vârstă până la 20 de ani, să mai pot sta lângă mama mea.

Care este job-ul potrivit unei femei, din punctul tău de vedere?
Nu mai există aşa ceva. Toate sunt potrivite. Singura condiţie, din punctul meu de vedere, ar fi să o facă cu feminitate, oricare ar fi jobul ăsta.
În ce rezidă frumuseţea unei femei?
În misterele ei.
Dacă te-ai fi născut femeie - cine ai fi vrut să fii?
Nicole Kidman.
Cum iubeai „pe vremuri” şi cum iubeşti acum? Există nişte vârste ale Iubirii?
Nu există vârste ale Iubirii, ci ale înţelegerii ei...E fascinant cum o iubire poate fi o maşină a timpului. Când o trăieşti, în toată splendoarea şi intensitatea ei, te întinereşte, orice vârstă ai avea, iar atunci când se termină, te simţi cu mult mai bătrân decât eşti în realitate.
Care este principiul după care te ghidezi în viaţă şi la care nu ai renunţa, orice s-ar întâmpla?
Am avut şi am marea şansă să fac ceea ce-mi place, muzica să fie un mod de viaţă, să trăiesc din asta şi să trăiesc pentru lucrul ăsta. Cred în ideea că fiecare dintre noi avem un rost destul de precis pe Pământ şi trebuie să urmărim semnele care să ne facă să înţelegem acest lucru. Hrana sufletului te face să trăieşti cu adevărat şi să ajungi oriunde visezi.
De ce îţi este frică?
Să nu îmi pierd memoria şi plăcerea de a face şi asculta muzică. Exclud din start variantele care presupun dispariţia unor persoane din viaţa mea.
Cum te-ai împăca cu rutina? Să funcţionezi ca un ceas, să faci în fiecare zi acelaşi lucru, la aceeaşi oră…
Nu m-am împăcat şi, ca dovadă, am renunţat şi la facultate şi la serviciu, în momentul în care m-am apucat serios de făcut muzică, în 1998.
Riscă şi experimentează… Ce ai dori să mai experimentezi şi nu ai riscat până acum? În ce ai vrea să plonjezi aşa, cu ochii închişi?
În aer, cu paraşuta, dar nu am găsit curajul până acum. Am o uşoară teamă de înălţime.
Interviu cu CORNEL ILIE - formaţia VUNK, realizat de Lăcrămioara Opriş şi apărut în numărul 15 al revistei Business Woman Magazine

www.businesswoman.ro
Foto: Octavian Untila, DistortionArt