Interviuri

All around I'm looking for the Light

BE INSPIRED!

PLAY NOW!

vineri, 30 iulie 2010

Liran Mooky, English Interview



Liran Mooky and His Little Pocket of Fantasy, Music


Interview with Liran Mooky, music artist
17 iulie 2010



"Casual Request" (http://www.youtube.com/watch?v=HFLWjrQwTBk) is the title of Liran's song that I’ve listened for the first time, then for a second time, followed by the third and fourth time and so on, obsessively. I’m not sure about what attracted me more to this song: his warm voice, lyrics or those wonderful sounds, or all at once; the fact is I’m listening again and again and I love the state of peace and reconciliation and the sense of self-retrieval which this song brings to me.
As Liran says in this interview, his music is born so from the need to express the struggles of his soul and both from the dreams that blossom in his mind. And all this could create a deep resonance in the listener's soul, as if a magic wand would touch exactly the sensitive point and transfigure it. To laugh, to fly, to dream and to cry are just some of the effects of understanding his music, all beyond words, into one pure fusion of souls.


You live in Haifa, Israel, but I as far as I understood, you have some roots in Romania?
I was born and I am living in Haifa, Israel, but my father was born in Romania... So, I guess you can say I have some Romanian roots, but I have never visited Romania and all the family who had been living there moved to Israel around 1954…

If you have not been to Romania, which is your impression about Romania, according to what you've heard, maybe from your friends?
Unfortunately, as I have said, I’ve never been there yet, but I heard it’s a beautiful country... with warm people... really good food, amazing landscape... I also heard that in some parts the country is pretty advanced, but in other places it’s still like maybe 50 years ago... Again, only from what I heard.

Do you have Romanian friends?
No I don’t... I think you are my first… : )

When have you discovered your passion for music and especially for guitar? When did you start singing and what led you to music?
I think I have been always really attracted to music, but always as a listener... And, a little bit more than 5 years ago, I started playing guitar as a way of escaping from my routine and some heartbreaks... and, from that moment, I have become pretty much obsessed about music and about creating music...
About 2 years ago, I felt I needed to express myself and for me there is no better way of expression than singing, writing songs and letting things go out… After a few times I tried it and I became addicted to that feeling... You can say it started as a kind of therapy.

Calling Out Your Name - Liran Mooky:

http://www.youtube.com/watch?v=T0ni0qPyfY0


Except guitar, what other instruments do you play?
I try to involve and to add new instruments... I’ve recently started playing and fooling around with a synthesizer... I play some bass guitar. I have some instruments in my house and I like to add their color to the mix... like harmonica and some African drums...

You write your own music and lyrics... How do they arise? What inspires you in creating the melodic line and what is the source of inspiration for the lyrics?
Well… usually I feel a need to create something... a song, a tune, anything to get that good feeling... The inspiration can be some notes. I play while I jam with myself and some chords bring an idea to my head... It can be a line of words that I hear and I take it from here or there... I am writing the words and then I try to see how I would like to sing them... Other times, it’s about situations in my life, dreams... It’s not the same every time, but it all comes from the need to create music and the feelings that arise in that process...
Sometimes I just try to be a channel for, maybe, my subconscious... and, without stopping anything or filtering anything, I just let everything out.


Until You Came Along - Liran Mooky:

http://www.youtube.com/watch?v=K0mFeljg6XE


What is the feeling you experience when you finish a song?
I love the most the feeling of recording a song for the first time. I can say it’s almost a kind of spiritual state for me and the satisfaction fulfills me for a while... It makes me the most happy.

And how do you feel when you see that your songs are listened again and again?
Of course, it’s very nice to see that people are listening to you. My dream is to inspire others in a good way...

What are the moments when any kind of inspiration lacks to you? What are the moments when you feel you can not create?
I love creating when I’m in a certain state of mind, when I can really ignore the routine of the world and I am able to look at the big picture... So, when my head is full of news... politics… But, again..., once you start playing, you start to ignore the noises in your head... and even if it’s just playing, it will surely contribute to my next song...

Every Soul You Got - Liran Mooky:

http://www.youtube.com/watch?v=MRisjhou2cI


Who are the music masters that you appreciate a lot?
Oh... so many... John Frusciante, Jimi Hendrix, John Mayer, Chili Peppers, Frank Zappa, Led Zeppelin, Peter Gabriel, David Bowie, U2, Rolling Stones, John Lee Hooker, Curtis Mayfield.
And the list goes on and on…

What is the time of the day that you dedicate to music?
My routine is almost the same everyday: working, at noon, break time... when I usually play... Office till afternoon and in the evening listening to music, playing, TV... I give my weekend completely to the music, my biggest passion.

What are your other passions? What do you like to do?
I love surfing and nature... I love the sea... I live close to the beach and surfing is another great passion...
I started painting a little while ago and I discovered it affects my music in some ways... It’s similar to creating music in the sense that I never know what’s going to come out... And I let it go, without holding back anything. Even if I don’t like what’s coming out... It’s a strange feeling. As if there is someone else inside… And it’s interesting to me to see some things that I really can’t say where they came from.

Do you love to travel? Where?
I love traveling... I use to travel a lot, but still, from time to time, I stop the race and go somewhere where I can really feel free... I’ve been to Africa, to South America and to Europe... I love South America and all its variety of countries...
I usually prefer vacation in natural places, with as little concrete as possible. : )

Tell me one place where you have been and who fascinated you by its beautiful landscape.
Last time I took time off for myself, I went to Costa Rica and, as its name says, it’s a beautiful country, with amazing beaches. And I found the people extremely friendly… I’ll definitely go there again.

You live in Haifa, a port city. How would you describe this city? What do you like the most about it?
Haifa is my city; it’s a quiet city, placed on a mountain that touches the sea, with some very nice forests… And I love about Haifa that here you can find natural places just a few minutes from the house... To me, those places are really like fresh air.

In case of someone who comes for the first time to Israel, where would you recommend him to go?
Israel is pretty small but it has many things to see. From the green fields in the North up to the Dead Sea in the South, Jerusalem and the old city, Tel Aviv and its wild clubs and much more…

Between mountains and sea, what do you like the most?
I think, if I really need to choose, I would prefer to be close to the beach, to the sea... There is something about the sea that gives me proportions and balance... in hard times, that’s where I’m going and in good times, that’s where I’m going... So… the sea.

How would you define happiness?
Happiness to me means many things… Basically, it’s freedom to do what I want... to disappear inside books, music, new places, silence…

Liran Mooky - This Moment Will Go:

http://www.youtube.com/watch?v=f1lfHGYASQ0


What impresses you the most when you meet someone? What qualities?
A good heart is definitely a turn on... People that see the big picture, that are involved in some kind of artistic work, that are not trying to change me, to force things on me...

What kind of person you are? How would you describe the best, in a single word, your ways of being?
I’m a dreamer... Oh yes…

What do you want to do in the near future? What are your plans - in terms of music?
For now, not many plans... My desire is to perform and to go from place to place. Singing my songs and playing them for people...
Still, I’m so grateful for discovering music in that way... Writing and playing means, for me, nothing but the biggest reward I could ask for.

Interview: Lăcrămioara Opriş
For the site amintiridincalatorie.ro
Photo: Personal archive Liran Mooky

joi, 29 iulie 2010

Liran Mooky


Primul gând: Muzica

Interviu cu Liran Mooky, music artist,
17 iulie 2010


“Casual Request” (http://www.youtube.com/watch?v=HFLWjrQwTBk) este titlul melodiei lui Liran pe care am ascultat-o eu pentru prima dată. Apoi pentru a doua oară, a urmat a treia oară şi a patra şi tot înainte, obsedant. Nu ştiu ce m-a atras mai mult la acest cântec: căldura vocii, versurile sau sunetele acelea minunate, sau toate deodată, cert este că o ascult de nenumărate ori şi iubesc starea de linişte şi împăcare pe care mi-o dă şi sentimentul de regăsire de sine. După cum spune Liran în acest interviu, muzica sa se naşte din necesitatea de exprimare a zbuciumului din sufletul său şi a viselor ce-i înfloresc în minte. Iar toate acestea pot crea o adâncă rezonanţă în sufletul ascultătorului, ca şi cum o baghetă magică l-ar atinge exact în punctul sensibil, transfigurându-l. A râde, a zbura, a visa sau a plânge sunt doar câteva dintre efectele înţelegerii muzicii sale, dincolo de cuvinte, într-o pură contopire a sufletelor.
http://www.youtube.com/watch?v=HFLWjrQwTBk

Trăieşti în Haifa, Israel, însă am înţeles că ai rădăcini şi în România…?

M-am născut şi trăiesc în Haifa, Israel, însă tatăl meu s-a născut în România – deci se poate spune că am rădăcini în România, însă nu am vizitat-o niciodată, şi toată familia care locuia acolo s-a mutat în Israel cam prin 1954.
Dacă nu ai vizitat-o, care este impresia despre România, aşa cum ţi-ai format-o din povestirile prietenilor?
Da, din păcate, după cum am mai spus, nu am fost niciodată acolo, dar aud că este o ţară frumoasă, oamenii sunt foarte calzi, mâncarea este foarte bună, iar peisajele de acolo sunt uimitor de frumoase. De asemenea, aud că unele părţi ale ţării sunt extrem de dezvoltate, după cum altele sunt poate ca acum 50 de ani. Repet, doar din cele auzite...
Ai prieteni români?
Nu, nu am. Cred că tu eşti primul meu prieten din România.

Calling Out Your Name - Liran Mooky:


http://www.youtube.com/watch?v=T0ni0qPyfY0

Când ţi-ai descoperit pasiunea pentru muzică şi, mai ales, pentru chitară? De când ai început să cânţi şi ce te-a determinat să o faci?
Cred că am fost dintotdeauna foarte tare atras de muzică, dar mereu ca şi ascultător... În urmă cu 5 ani am început să cânt la chitară – ca o modalitate de a ieşi din rutină, dar şi de a scăpa de unele deziluzii în dragoste. Şi, începând cu acel moment, am început să devin din ce în ce mai obsedat de muzică şi de a crea muzică.
În urmă cu aproximativ 2 ani am simţit că am nevoie să mă exprim pe mine însumi, iar pentru mine nu există o altă modalitate mai potrivită de a mă exprima decât aceea de a cânta şi de a compune cântece şi a lăsa astfel stările mele sufleteşti să iasă... După ce am încercat asta de câteva ori, am devenit dependent de acel sentiment...
Se poate spune că am început totul ca un fel de terapie.
Exceptând chitara, mai cânţi şi la alte instrumente?
Încerc să implic, să adaug noi instrumente. Chiar recent am început să cânt (la început în joacă) cu un sintetizator. Cânt şi la chitară bas. Mai am prin casă şi alte instrumente a căror culoare îmi place să o adaug mix-ului – cum ar fi muzicuţa şi unele tobe africane...
Îţi compui singur muzica şi versurile… Cum iau naştere acestea? Ce te inspiră în crearea liniei melodice şi care este sursa ta de inspiraţie, în ceea ce priveşte versurile?
De obicei simt o nevoie de a crea ceva – un cântec, o piesă, orice îmi poate da acea stare bună. Iar inspiraţia poate veni din câteva note pe care le cânt la întâmplare; unele acorduri pot da naştere unei idei noi în mintea mea. Sau poate fi o înlănţuire de cuvinte pe care le aud undeva şi apoi le preiau... Scriu cuvintele, ca apoi să mă gândesc cum mi-ar plăcea să le cânt. Altă dată poate fi vorba despre o situaţie din viaţa mea, vise...
Nu este la fel de fiecare dată, însă toate vin din nevoia de a crea muzică şi din sentimentele care se nasc în acest proces. Altă dată doar încerc să mă transform într-un canal al subconştientului meu şi, fără a filtra sau a opri ceva, las totul să curgă în exterior.

Until You Came Along - Liran Mooky:

http://www.youtube.com/watch?v=K0mFeljg6XE
Care este sentimentul pe care îl încerci atunci când ai terminat o melodie?
Cel mai mult îmi place sentimentul de a înregistra ceva pentru prima dată. Aproape aş putea să spun că este un fel de stare spirituală pentru mine, iar satisfacţia pe care o simt atunci mă împlineşte pentru un timp. Este fericire.
Şi ce sentiment ai atunci când vezi că este ascultată iar şi iar?
Mă bucur foarte tare să văd că oamenii mă ascultă. Visul meu este să-i inspir pe ceilalţi într-un fel bun.
Ce nu te inspiră? Când simţi că nu poţi crea?
Iubesc să creez când sunt într-o anumită stare de spirit, în care pot ignora rutina lumii şi sunt capabil să privesc imaginea de ansamblu. Deci nu pot atunci când capul îmi este plin de ştiri, iar politica mă asaltează. Însă, odată ce începi să cânţi, începi şi să ignori zgomotele acelea din cap... Şi, chiar dacă doar cânt, fără a crea ceva nou, asta tot va contribui la crearea unui nou cântec, mai târziu.
Care sunt maeştrii în muzică pe care îi apreciezi tu foarte mult?
Ohh, sunt atât de mulţi... John Frusciante, Jimi Hendrix, John Mayer, Chili Peppers, Frank Zappa, Led Zeppelin, Peter Gabriel, David Bowie, U2, Rolling Stones, John Lee Hooker, Curtis Mayfield…
Şi lista merge mult înainte…
Cât timp dedici muzicii dintr-o zi?
Programul meu este aproape acelaşi în fiecare zi: lucrez, după care îmi consum timpul liber cântând. La birou până la prânz, iar seara mai ascult muzică, cânt, mă uit la tv. Weekend - ul este rezervat în totalitate muzicii, cea mai mare pasiune a mea.
Ce alte pasiuni mai ai? Ce-ţi mai place să faci?
Iubesc surfing-ul şi natura. Iubesc marea. Locuiesc foarte aproape de plajă, iar surfingul este o altă mare pasiune a mea.
Iar cu puţin timp în urmă am început să pictez şi am descoperit că pictura îmi afectează muzica, într-un fel anume. Este ca şi cum aş crea muzică într-un fel în care niciodată nu pot şti ce iese la iveală; şi las să iasă, fără nici un fel de constrângere. Chiar dacă nu-mi place ce mi se dezvăluie apoi... Este un sentiment ciudat... De parcă ar fi altcineva înlăuntrul meu... Şi este foarte interesant pentru mine să văd unele lucruri despre care chiar nu pot spune de unde vin...
Îţi place să călătoreşti? Unde anume?
Îmi place foarte mult să călătoresc şi obişnuiesc să călătoresc mult, însă din când în când opresc cursa şi merg undeva unde mă pot simţi liber cu adevărat. Am fost în Africa, în America de Sud şi în Europa. Iubesc America de Sud, cu toată varietatea ei de ţări.
De obicei prefer să merg în vacanţă în locuri naturale, cu cât mai puţin beton posibil...
Spune-mi un astfel de loc în care ai fost şi care te-a tulburat prin frumuseţea naturii.
Ultima dată când mi-am făcut timp doar pentru mine am fost în Costa Rica care, după cum o spune şi numele, este o ţară frumoasă, cu plaje uimitoare. Şi am găsit acolo oameni extrem de prietenoşi. Categoric mă voi întoarce acolo.

Locuieşti în Haifa, oraş port. Ce îţi place ţie mai mult aici?
Haifa este oraşul meu, un oraş foarte liniştit, cu munte care atinge marea, cu păduri foarte frumoase, iar ceea ce îmi place mie cel mai mult aici este faptul că poţi găsi încă locuri naturale la câteva minute de casă. Locurile astea reprezintă pentru mine aer proaspăt.
Pentru cineva care vine pentru prima dată în Israel, unde i-ai recomanda tu să meargă? Ce ar trebui să vadă aici neapărat?
Israelul este cam mic, însă ai multe de văzut aici. De la câmpurile verzi din nord, la Marea Moartă, în sud, Ierusalimul şi Oraşul Vechi, Tel Aviv-ul şi cluburile sălbatice de acolo şi multe altele.
Dacă ar fi să alegi între mare şi munte, unde îţi place cel mai mult: lângă mare sau la munte?
Cred că dacă într-adevăr aş fi nevoit să aleg, aş prefera să fiu aproape de plajă, de mare. Este ceva legat de mare care îmi dă proporţiile şi echilibrul... atât în vremurile grele, către care mă îndrept, cât şi în cele bune, către care mă îndrept... Deci... marea.
Cum ai defini tu fericirea?
Pentru mine fericirea înseamnă multe lucruri, dar în primul rând să fac ceea ce vreau, să pot să dispar în cărţi, muzică, locuri noi sau linişte.

Every Soul You Got - Liran Mooky:


http://www.youtube.com/watch?v=MRisjhou2cI&feature=related

Care sunt calităţile ce te impresionează mai mult la o persoană?
A avea o inimă bună este, cu siguranţă, o mare calitate. Oamenii care văd imaginea de ansamblu, cei care sunt într-un fel de creaţie artistică, cei care nu încearcă să mă schimbe sau să mă forţeze să fac ceva.
Ce fel de fire eşti? Cum te-ai descrie, într-un cuvânt care să exprime foarte bine felul tău de a fi?
Sunt un visător, ohh... da...

Hey Love - Liran Mooky:


http://www.youtube.com/watch?v=DxseL2Z0No8
Ce vrei să faci în viitorul apropiat? Ce planuri ai, în ceea ce priveşte muzica?
Deocamdată, nu am prea multe planuri. Dorinţa mea este să cânt şi să merg din loc în loc pentru a cânta cântecele mele oamenilor.
Sunt atât de recunoscător pentru faptul că am descoperit muzica în felul acesta... Să compun şi să cânt este pentru mine cea mai mare recompensă pe care aş putea să o pretind...

Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş pentru site-ul amintiridincalatorie.ro
Foto: Arhiva personală Liran Mooky




http://www.amintiridincalatorie.ro/articol_vip-113-primul_gnd_muzica

vineri, 9 iulie 2010

Ioana Nicolaie





Interviu cu Ioana Nicolaie, poetă şi scriitoare
20 iunie 2010


A VISA CU LUCIDITATE


Ioana Nicolaie a debutat ca poetă în anul 2000 cu volumul de versuri „Poză retuşată”; au urmat apoi volumele „Nordul” şi „Credinţa”. Poezia sa este „lucidă, raţională”, (cum ne spune chiar poeta), bazată pe o dereglare construită, sistematică a simţurilor, mergând pe urmele lui Arthur Rimbaud. 
Trecerea sa de la poezie la roman s-a produs treptat, cu „Cerul din burtă” (2005) – un roman scris poetic, deşi povestea este cea a gravidităţii, perioadă destul de grea în viaţa unei femei, petrecută cu ecografii, analize medicale, consultaţii şi dureri necunoscute până atunci, care păreau a se înmulţi de la o zi la alta. „Cerul din burtă” este interesant şi dintr-un alt punct de vedere: acela că romanul a fost scris, în mare parte, chiar în timpul sarcinii de către Ioana Nicolaie, fapt ce se simte de la prima lectură datorită existenţei, în filele acestuia, a unui gust al suferinţei autentice împletite cu bucuria aşteptării, greu de imaginat de mintea rece, raţională a scriitorului lucid - „Un roman foarte adevărat”, cum l-a catalogat soţul său, scriitorul Mircea Cărtărescu.
Urmează apoi romanele „Cenotaf” (2006), „O pasăre pe sârmă” (2008), cartea pentru copii, „Aventurile lui Arik” şi, în prezent, multe, multe alte planuri de a scrie noi cărţi.


Când şi cum ţi-ai descoperit pasiunea pentru scris? Cum ai început să scrii poezie şi ce te-a motivat să continui?
La început n-a fost pasiunea, ci simplitatea descoperirii. Lumea literelor n-a venit spre mine precoce, ci în primul an de şcoală, întâi cu Abecedarul, apoi prin cărţile împrumutate de la bibliotecă. Înainte fusese nesfârşirea, oraşul meu transilvan văzut de pe o pantă lină – vin din Sângeorz-Băi, o staţiune din Munţii Rodnei - , fraţii mai mari, gărduleţele viu colorate mărginind trotuarele, clopotele celor trei biserici şi, mai ales, vocea mamei. Era tânără şi duminicile citea. În rest, avea grijă de tot, de nou-născuţi – mai am încă unsprezece fraţi - , de poveşti incredibile, doar unele inventate. Apoi am învăţat că există compuneri şi, scoasă în faţa clasei, le citeam. Prima poezie am scris-o la nouă ani, dar n-am perseverat, fiindcă fratele meu mai mare – care scria versuri, ţinea jurnal şi începuse o revistă a liceului – a râs în hohote de umila mea performare. La zece ani am început primul roman şi, trecând prin science-fiction, concursuri şcolare, poeţi favoriţi, frecventând apoi cenacluri literare, atât la liceu, cât şi la facultate, citind cărţi peste cărţi, am ajuns la începutul de mileniu să-mi public primul volum. Era de versuri şi se numea Poză retuşată.

Dacă nu ai fi fost poetă, scriitoare, către care alt domeniu te-ai fi îndreptat? Ce altceva ţi-ar fi plăcut să faci?
Aş fi croit haine, aş fi cusut. Am început devreme să tai pânza, să pun aţa în ac şi să nu greşesc pedalatul. Maşina de cusut o găsisem în casă, venise acolo odată cu mama şi cu marea ei ladă de zestre. Îmi făceam pantaloni pescăreşti – erau bej, până sub genunchi şi puţin bufanţi - , vestuţe, fuste, rochii şi, în adolescenţă, chiar şi un costum dintr-o mătase uşoară. Aş fi fost, deci, croitoreasă. Sau aş fi lucrat în fabrica de tricotaje a oraşului, deşi, la finele liceului, aş fi primit, ca fraţii mei mai mari, diplomă de lăcătuş – băieţii aveau calificarea de muncitor la mină şi, după ce făceau armata, unii dintre ei se şi angajau. Dar a venit 1989, anul după care urma să dau examen de treaptă. La Năsăud, la Liceul George Coşbuc, tocmai se reînfiinţa o clasă de filologie. M-am înscris, am intrat. La facultate am venit în Bucureşti, fiindcă voiam să plec cât mai departe. Eram revoltată, mă interesa doar literatura. În timpul masteratului, am fost un an şi profesoară. Cred că într-un anume fel mi se şi potrivea.

A scrie poezie şi a scrie proză este, cumva, diferit; e ca şi cum ai veni cu o lupă şi ai trece-o uşor peste sentimente adânc ascunse. E o stare de graţie în care se intră mai greu decât atunci când lucrezi la un roman? Ce-ţi inspiră trecerea în acea stare?
Silvia Plath compara poezia cu un pumn strâns, iar proza cu o palmă deschisă. Se referea la esenţializarea primei şi la întinderea celei de a doua, la disponibilităţile incluse şi nu la metodă. În ce mă priveşte, inspiraţia nu este esenţială. Disciplina, da, e ingredientul fără de care n-aş reuşi nici să pun o fundaţie, darămite să duc la capăt construcţia. Cărţile mele au crescut asemănător, din biografie şi dintr-o anumită raportare la vârsta literaturii actuale. Am vrut să salvez poezia prin infuzare de epic – volumele mele de versuri sunt construite ca şi un roman, au în adâncime o poveste – şi apoi, în O pasăre pe sârmă mai ales, m-am străduit să fac roman picaresc, fără podoabe sau desfăşurări narative. Am lucrat la fel pentru fiecare, dimineţile, când mintea îmi era puţin mai limpede şi când aveam un răgaz. Chiar şi scriind pentru copii – Aventurile lui Arik a fost o experienţă specială – am avut nevoie de aceeaşi energie şi perseverenţă. Dacă am timp şi sunt sănătoasă, e sigur că voi lucra. Nu-mi permit să aştept sau să vânez o anumită stare.

Ce te-a determinat să faci trecerea de la poezie la proză, de la esenţa privită prin lupă la spaţiul larg, panoramic al romanului? Nevoia de a spune mai mult, de a cuprinde mai multe lumi?
Pe de o parte, statutul poetului astăzi. Şi nu mă refer la clişeul legat de inadaptarea, ciudăţenia, boemia lui, ci la faptul că publicul cititor e din ce în ce mai restrâns. Poezia nu-ţi aduce obiectiv aproape nici o satisfacţie: nu câştigi bani, nu obţii burse – fiindcă, din nefericire, genul acesta de susţinere a poeţilor nu există la noi - , dobândeşti greu prestigiu, vocea îţi este tot mai puţin ascultată.
Pe de altă parte, am ajuns la roman pentru că duc în mine multe lumi. Fiecare e un taler, mai mic sau mai mare, şi datoria mea este să scot la vedere întreaga salbă. Bănuţi foarte preţioşi sunt cărţile mele pentru copii – una dintre ele, Arik şi mercenarii, în curs de publicare – scrise mai ales pentru că îmi place poezia rimată şi ritmată, cea pe care, din cauza contextului literar actual, n-o pot folosi în poezia mea obişnuită.

Trecerea de la un gen la altul – de la poezie la proză – s-a produs cumva firesc, ea nefiind bruscă, ci marcată de anumiţi paşi introductivi; „Nordul”, „Credinţa” şi „Cerul din burtă” merg, uşor, pe un fir epic, dar totuşi marcat de poezie, către romanul în sensul clasic al cuvântului, „O pasăre pe sârmă”. Cum ai resimţit tu această schimbare, acest drum?
Poezia e ca o căptuşeală a minţii mele şi nu mi-e greu să decupez felurite părţi din ea. Ştiu cum se face, instrumentele nu-mi sunt străine. Dar poezia nu mi se potriveşte mereu, nu e o haină bună la toate. Unele istorii au nevoie neapărat de roman. Şi-atunci schimb uneltele, mă antrenez, mă obişnuiesc, apuc pe altă cale. Singurul regret pe care-l am este că în proză pui cheutoare după cheutoare fără să ajungi decât după un an sau doi de lucru la rezultatul final. Doar atunci vezi tot, ştii în detaliu desenul.

Este poezia un teren al sincerităţii pure, dezvăluite, având în vedere că limbajul folosit poate fi cel al unei transe şi devenind astfel greu de descifrat?
Eu cred în poezia lucidă, raţională, în dereglarea construită, pe urmele lui Rimbaud sau Lautrèamont. Prefer amploarea lui Eliot şi vizionarismul lui Merwin, mă preocupă atât cărămida poemului, cât şi ansamblul. Poate de aceea, la reeditarea cărţilor mele – mă refer la Cenotaf şi Cerul din burtă - am revizuit textul dezambiguizându-l, făcându-l mai limpede.

Atunci când scrii, unde te simţi mai în largul tău: în poezie sau în proză – gândindu-ne şi la aspectul de autobiografie sau pură ficţiune?
Mă simt asemănător în ambele ipostaze, deşi în ultimii ani am scris tot mai puţină poezie. Dacă am fost aruncată în apă, înot, dacă trebuie să ajung la un mal, mă chinui să ţin linia dreaptă. Seminţele cărţilor din minte ies pe rând la iveală şi eu trebuie să le ajut să crească. Unele sunt şlefuite biografic, dar altele – ca povestea micului Arik – nu. Acum lucrez la un roman în care este multă ficţiune. Mă atrage să scriu despre atmosfera unor oraşe în care nu am fost niciodată, despre oameni necunoscuţi care, pe măsură ce cartea creşte, îmi devin tot mai familiari, despre o problematică specială. Îmi place să folosesc persoana întâi, e ca şi cum aş fi păpuşarul care manevrează o stranie păpuşă.

Cum ai scris „Cerul din burtă”, un roman de un lirism aparte, un jurnal al celor nouă luni de sarcină al Femeii situate constant, în cele nouă luni, la graniţa misticului cu fiziologicul?

În Cerul... e vorba despre ce i se întâmplă unei fete pe cale să devină mamă, despre emoţii şi frici, doctori şi spitale, despre alte mame, despre fişe medicale, schimbări ale corpului ş.a.m.d. Prima variantă a cărţii a fost scrisă în timp real, pe măsură ce sarcina avansa. După aceea, când băieţelul meu se apropia de un an, am început să refac şi să ordonez materialul. Lucram foarte greu, la început când micuţul dormea, apoi procurându-mi cu mari eforturi orele necesare. Abia când am scris sfârşit, mi-am dat seama că aveam în computer un text despre maternitate, adică despre un subiect tabu până atunci. Am publicat cartea într-o lună, dorindu-mi – din solidaritate, nu din orgoliu - ca ea să ajungă la cât mai multe mame.

Erai însărcinată şi resimţeai acest fapt cu toată fiinţa ta. Cum te ajuta scrisul la „Cerul din burtă?” E o carte pe care ai trăit-o literă cu literă, tu, ca personaj central ce duce în sine un alt personaj central, copilul?
E o carte autentică şi, prin asta, foarte adevărată. Fireşte că mă uimeau noua mea stare, transformările fizice, renunţarea la vechile haine, lipsa restricţiilor alimentare, vizitele la cabinet, dar toate ar fi fost irelevante dacă nu era vorba despre un miracol. Nu mi se datora, nu făceam nimic pentru asta, eram doar mijlocul prin care totul se întâmpla. Am scris Cerul... din admiraţie, mirare, recunoştinţă. Am vrut să spun despre ceea ce îndeobşte se tace. M-am străduit să nu fiu stridentă, dar să am totuşi o tonalitate clară.

Un titlu foarte sugestiv - „Cerul din burtă”; la ce te-ai gândit atunci când l-ai ales?
În carte e un fragment în care spun despre cum creşte copilul sub un straniu cer. De fapt, m-am închipuit mereu ca o poartă, un loc de trecere, de care se apropia tot mai mult o fiinţă nouă şi, prin asta, extraordinară. Pe partea dinspre el erau ziduri, povârnişuri, punţi şi, desigur, cer. Erau magie şi miracol. Umblau sigur şi zvonurile locului din care plecase. Puteau fi poze cu noi, cei de aici, cu biete vieţile noastre. Încercam să le văd şi, de sub cerul din burtă, să le aduc spre noi, într-o carte.

Cum au primit criticii bărbaţi „Cerul din burtă”?
Fără probleme de receptare. Pentru că, într-un text, subiectul nu contează aşa de mult ca realizarea literară. Pot fi teme minunate în proze inferioare – gândiţi-vă la mari teme ca dragostea, moartea, trădarea etc. şi la pasta obţinută din ele în cărţile de consum – şi volume de o mare virtuozitate stilistică în care povestea e secundară – Ulysses de Joyce, Valurile de Virginia Woolf ş.a.m.d.

Care este cartea ta de suflet - dintre cele scrise de tine?
Toate sunt mesajele mele puse în plicul copertelor şi azvârlite în marea literaturii. Cum să nu le deschid cu emoţie dacă dau peste ele, cum să nu-mi ascult vocea trimisă parcă de foarte departe? Dacă am lecturi, aleg ceva potrivit pentru o seară. Din poezie prefer texte din Nordul – povestea e a unei fetiţe care creşte în anii optzeci într-o familie foarte numeroasă – tocmai pentru că sunt directe şi emoţionale. În proză caut fragmente relativ rotunde, care să se încadreze în jumătatea de oră suportabilă la ascultare.

Dar dintre cele scrise în literatura română sau cea universală? Ce cărţi de suflet ai?
Am multe cărţi de suflet şi mulţi autori pe care-i preţuiesc necondiţionat. N-aş putea să-i înşir aici, în atât de puţine fraze. Ce punte nesfârşită trebuie să aşez între Homer – pe care l-am citit de câteva ori – şi Márquez, unde să-l pun pe Dante şi unde pe Faulkner, cum să-i învecinez pe Villon, Swift, Diderot, Kafka, Canetti, Bruno Schultz, Ezra Pound, Boris Vian, Aglaja Veteranyi, Borges etc.? Îmi plac Nichita Stănescu şi Eminescu, Arghezi şi Gheorghe Crăciun. Îl citesc cu plăcere pe Camil Petrescu, dar şi pe Cristian Teodorescu. Le sunt recunoscătoare Simonei Popescu, lui Ion Mureşan, lui Ioan Es. Pop, T. O. Bobe şi încă mulţi alţii. Literatura este cu adevărat o minune.

Ce se întâmplă cu un personaj atunci când închei povestea? Continui să te mai gândeşti la el, să-i concepi în minte o altă „realitate” sau renunţi definitiv la el, povestea fiind complet încheiată?
Din păcate, în lumea noastră, cu fizica şi matematica ei, lucrurile se şi termină. Iar proza este, vorba lui Feuerbach, mimesis, adică imitare. Personajele sunt atât şi acolo, ţinând pe umeri, precum Atlas cerul în mitologia greacă, povestea. Îmi pare rău pentru Sabina, personajul meu din O pasăre pe sârmă, care n-a avut o tinereţe prea norocoasă. Îi las pe cititori să-şi închipuie ce va face ea după punctul final din carte.

Şi cum ia naştere în mintea ta un alt personaj central? De unde vine el, de la ce porneşti atunci când îl inventezi?
Greu de spus. Fiinţele de hârtie apar pentru că înainte de ele există o poveste. Dar nu orice poveste, ci una care se cere imperios spusă. Personajele sunt ca spiţele umbrelei, o fac încetul cu încetul rotundă, completă, şi numai bună să ne apere de monotonie în câteva după-amiezi. Acum, de pildă, am în minte cel puţin trei cărţi nescrise. Dacă o să ajung la ele vreodată, o să aleg cu grijă la casting.

Ai un program de lucru bine stabilit şi pe care îl urmezi sau scrii atunci când simţi că inspiraţia este aproape?
Zilele mele sunt doldora de mărunţişuri sâcâitoare, drumuri prin oraş, treburi casnice, o sumedenie de lucruri încă neîncheiate. Sunt roboţelul prost setat, care ajunge foarte rar la o situaţie clară. De aceea, nu vreau să-mi pierd timpul de lucru. Când el există – băieţelul meu a terminat clasa întâi – , mă aşez la computer. Scriu, deci, dimineţile, după ce l-am dus pe Gabriel la şcoală, şi încerc să fiu consecventă. Dacă sunt prea obosită, îmi mai fac un ceai. Dacă nu-mi iese pagina o dată, urmează să o refac. Nu cred că se poate altfel în literatură.

Există momente când nu te poţi exprima nicidecum prin scris?
Când sunt bolnavă. Sufăr. Şi dacă boala nu trece, mi-e foarte greu să mă obişnuiesc cu ea.

Care au fost reacţiile soţului tău, Mircea Cărtărescu, în calitate de prim cititor, la fiecare dintre cărţile tale?
E greu să-mi amintesc, pe prima am publicat-o acum zece ani. Şi înainte debutasem în Ferestre 98’, cu un grup de scriitori format la Cenaclul Litere în anii 90. La Cerul din burtă mi-a spus că am scris o carte foarte adevărată, iar la O pasăre pe sârmă mi-a zis că aceasta e una dintre cele mai triste cărţi ale deceniului, în ea fiind vorba despre lumea primilor ani de după revoluţie, o lume dezabuzată, neprimitoare. Mircea este un cititor pretenţios şi rafinat. Contează enorm pentru mine că, odată ce-am terminat o carte, el are răbdare să o citească. Un prim cititor nu trebuie să menajeze şi el ştie bine asta.

Dacă ar fi să exprimi într-un singur cuvânt ceea ce faci – care ar fi acesta?
Încăperi.

De ce îţi este teamă?
De o mulţime de lucruri. Sunt anxioasă şi-a trebuit să mă împac cu asta. Mi-e frică de fiecare zi în parte.

Şi care este cea mai mare bucurie a ta?
Fiecare zi în parte. Faptul că pe 21 iunie, de pildă, e cea mai lungă zi din an. Oamenii de lângă mine. Gândul că merg mai departe. Şi multe altele.

Făcând o paralelă între viaţa unui artist, în special a unui scriitor, pe care acesta o duce aici, în România, şi un scriitor din Franţa, Italia, Germania, ce poţi să ne spui? Există mari diferenţe?
Da. Autorii europeni sunt în general stimaţi, în Germania trăiesc din lecturi publice (oamenii plătesc să audă un poet recitând) şi din burse (adică bani şi rezidenţe în locuri foarte plăcute unde nu trebuie decât să scrii), în Suedia există nişte programe guvernamentale care dau un fel de salarii pe viaţă, în Franţa sunt burse etc. La noi, scriitorii pot muri de foame şi nimănui nu-i pasă. Şi nu-s mai mult de două, trei mii în total.

Care este condiţia femeii-scriitoare aici, în România, comparativ cu alte ţări... ?
Diferenţa e de statut al scriitorului şi nu de altceva. Bănuiesc că există o vagă discriminare peste tot, e greu să înlocuieşti o cultură paternalistă de mii de ani cu una profund democratică. Sunt sigură însă că ne aflăm pe drumul bun şi că, treptat, în topuri n-o să mai figureze preponderent bărbaţi.

Unde ţi-ar plăcea să locuieşti şi de ce?
La Sângeorz-Băi, într-o casă care sper să se înalţe cândva. Pentru că acolo încă există timp. Şi tot acolo e prima mea viaţă.

Ce-ţi place să faci în timpul liber?
Să citesc. Să îngrijesc florile.

asculţi muzică...?
Muzică ascult destul de rar. Îmi plac Bob Dylan, Leonard Cohen, Janis Joplin, Pink Floyd, Tom Waits etc.

Ce vrei să faci în viitor? Vei renunţa la poezie în favoarea prozei?
Voi scrie proză. Dar şi cărţi pentru copii. Poate şi poezie. Doar să fiu sănătoasă.

În încheiere, câteva cuvinte pentru cititoarele noastre...?
Mulţumesc frumos. Sunteţi extraordinare.


Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş
Foto: Mircea Cărtărescu
Mulțumiri Editurii Polirom
Interviu publicat în revista Business Woman Magazine Nr. 20, iulie 2010



  • Ioana Nicolaie (n. 1 iunie 1974) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti şi cursurile de masterat ale aceleiaşi facultăţi.
  • A fost inclusă într-o serie de volume colective de la "Generaţia 2000" (Pontica, 2004) şi "Cartea cu bunici" (Humanitas, 2007), până la "Primii mei blugi" (Art, 2009), "Bookataria de texte şi imagini" (Clubul Ilustratorilor, 2009) şi "Divanul scriitoarei" (Limes, 2010).
  • A publicat volumele: "Poză retuşată" (debut, Cartea Românească, 2000), "Nordul" (Paralela 45, 2002; roman tradus şi publicat în Germania în 2008), "Credinţa" (Paralela 45, 2003), "Cerul din burtă" (Paralela 45, 2005; roman declarat "Cartea lunii iulie" de revista Orizont şi nominalizat la Eastern European Literature Award; reeditat in 2010 de Editura Polirom), "Cenotaf" (Paralela 45, 2006), "Aventurile lui Arik" (Corint Junior, 2008) şi "O pasăre pe sîrmă" (Polirom, 2008; roman în curs de traducere în Italia).
  • Selecţii din versurile autoarei au apărut în Franţa, Anglia, Germania, Austria, Canada, Suedia, Polonia, SUA şi Bulgaria.

FRAGMENT din "Cerul din Burtă":

Dragă fată, dragă băiat

1

Împreună sîntem faianţă şi chit. Scîrţ, scîrţ, sapă pe undeva o furnică, scîrţ, scîrţ, şi nu doare. Coacăzele-s diluate-n mentol. Cu gura căscată mă repartizez pe luni de nceput, luni de sfîrşit…

Cu gura căscată îmi fac un cocoloş din timpane. Nu ştiu ce aş vrea, încă nu pot… Îmi iau de mîncare de parcă aş înfuleca în ascuns pumni de var. Sînt doar sastisită, mă culcuşesc în tricoul turcoaz. În furca pieptului duc un nor cu zăpadă. Spre abdomen aranjez dulăpioare cu cărţi. Cochilii şi melci mărunţiţi atent cu ciocanul. În casele de marcat lîncezesc vînzătorii…


Colecţionez deja prafuri şi spaimă. Îmi decupez faţa din plastilină, pe creştet îmi aşez o bulboană. Înot de parcă aş fi vineţie. O pungă de plastic cu alge, plancton...

Şi iată ce aş vrea: să beau litri de lapte; să mi pun în loc de ţeastă tratate; să-nghit calciu, magneziu, şi boala să fie o vază spartă demult; să nu mă poticnesc de propriul stomac; să fiu primitoare şi blîndă cu oscioarele noi; frica să nu mi se schimbe în gazdă; să nu ajung o bluză în noptiere de şcoală; să fiu cu adevărat curajoasă; să nu intru în panică; să te aştept cuminte şi cum se cuvine…


Mir a zis că da, mai departe e asta, şi palma-i era deja burta mea plată.

Îmi ceri mere acre şi roşii răscoapte. Ca să poţi veni, să-
ţi reaminteşti…

Greaţa-i un pachet de piuliţe şi poate un cimitir de maşini. Icnesc de parcă nu mi aş găsi cerul gurii…
2

Spre şapte săptămîni inima-ţi bate de o sută cincizeci de ori pe minut… Ai nas, ai gură, peste ochi pleoape. Te-ndrepţi spre un început prăfos de schelet. Ai un culcuş aidoma unui pumn izbind în mulţime. Ai fost sămînţă de pară, eşti boabă de strugure. Corpul se alun-geşte în răbdătoare viteză. Minut de minut creierul creşte cu o sută de mii de celule nervoase. În miliardele naşterii vei fi aflat tot. Şi ncet, încet vei fi uitat. Braţe şi picioare din muguri, camere n inimă, schiţe vagi de plămîni. Ai reflexe, te mişti, o apuci poticnit spre pereţii călduţi. Eşti acolo, începi să fii dintre noi…


Vezi. Duc în maieuri nisip şi lopeţi. Unul pentru altul sîntem un pătuţ de copil. De jur împrejur creşte încăperea cea mare. Gaura de aerisire e un tiv din ţînţari. Părem turişti pe un aragaz demontat. Lucim de creme, de ziare, de difuzoare-n dezmăţ. Încerc să-mi prind nerăbdarea-n agrafe. Căldura s-a culcuşit într-un fel de mezel. Mi-e teamă de echilibrul pe care cu bîlbe-l cultiv.

Dacă mănînci ce nu trebuie, e tot ce i mai rău. Fereşte-te cît mai bine de boală!


Mergem să cerem ajutor unor prieteni. Cum nu m-ating de medicamente, îmi trebuie pîine prăjită. Peste orez să nu se adauge pic de grăsime. "Poţi încerca măr ras, ştiu asta de cînd băiatul meu nu-nvăţase să meargă“.
Ronţăim tercotul kaki al duminicii. Ar trebui să fiu o casă, nu temelie cu pod şi ferestre. Ar trebui să mi găsesc totuşi un doctor…

Malul e translucid de atîtea meduze. Altcineva îl face chifle peste terase şi oameni.


joi, 1 iulie 2010

Sebastien Froux - Evadeaza cu Noi

A trai inchis sau a evada cu prietenii...?

Interviu cu Sebastien Froux, un evadat in Romania
2 iunie 2010

L-am vazut pentru prima data pe Sebastien intr-o fotografie care il reprezenta sarind, legat, de pe o stanca in apa si nu m-am putut gandi la altceva decat ca este un pic cam nebun. Apoi l-am cunoscut si am realizat ca este un om care, departe de influenta nefasta a dorintei covarsitoare de a acumula cat mai multi bani, el doreste sa fie stapan pe timpul sau si sa-si traiasca viata liber, gustand din toate frumusetile naturii, luandu-se la intrecere atat cu sine, cat si cu prietenii, in depasirea situatiilor grele ce se ivesc atunci cand practici sporturi extreme in natura.
Evadeaza cu Noi, asa se numeste proiectul sau de suflet in care s-a implicat alatur
i de 2 prieteni si prin care ni se propune sa sapam adanc in suflet si sa ne cream singuri tunelul prin care sa evadam din timpul pe care ni-l irosim atunci cand vrem sa-l transformam in bani mai degraba, cat mai multi posibil, decat in stari de mari bucurii impartasite cu prietenii.
Sebastien Froux este un francez stabilit nu atat pe pamant romanesc, cat fixat prin radacini solide in inimile prietenilor sai romani.


Cand ai venit in Romania pentru prima data si care au fost primele impresii ce ti le-ai format despre aceasta tara?
In urma cu 10 ani am venit pentru prima data aici. Din pacate, aveam deja impresiile unor persoane care venisera inaintea mea si care dadeau o priveliste dezolanta a tarii.
Norocul meu ca am hotarat sa nu plec cu ideea ca voi fi dezamagit. Am vazut cladirile gri urat, cersetori mutilati pe strada, caini gramezi si, desi unele imagini erau socante, nu m-au marcat negativ...; stiam ca voi intalni Romania asa, chiar ma asteptam la mai rau de atat. Vazusem Terminus Paradis, care a fost filmat putin dupa revolutie, iar tara arata si mai a „Far East”.
Fiind tara unui prieten, am avut cu siguranta alta privire decat daca ar fi fost doar o noua tara de vizitat... Mai era si prima oara cand plecam asa departe de Franta.
Prima mea impresie a fost ca exista un decalaj enorm intre nivelurile de trai ale romanilor si ca nu exista o populatie cu putere de cumparare medie. Deja de la aeroport am observat masini de mare lux si Dacia 1310, insa nici o masina medie...

Ce ti-a placut aici din prima clipa si ce te-a frapat – prin uratenie?

Ce mi-a placut in prima clipa... Sa fiu in tara de origine a unui prieten si sa am ocazia s-o descopar cu el.
Ce m-a frapat cel mai tare, a fost un cersetor care avea membrele inversate si mergea cu fata in sus in patru labe... un fel de paianjen... Asta chiar m-a uimit, socat, mai ales ca stiam ca sunt deformatii facute de oameni fara scrupul, care isi castiga existenta pe baza milei si a suferintei altora.

Cum te-ai hotarat sa te intorci aici - si inca pentru o perioada nedeterminata? Ai deja 10 ani de cand locuiesti in Bucuresti... De ce ai ales Bucuresti-ul si nu alt oras?
Aveam de gand de cativa ani sa plec din Franta, sa vad si altceva. Cateva luni inainte de a-mi propune sa-i vizitez tara, amicul meu si cu mine discutam de oportunitatile pe care le ofera Est-ul. Nu e dezvoltat si, cu o suma mult mai mica decat in Vest, poti porni o afacere... Faptul ca am ales Romania a fost cauzat doar de faptul ca am venit, am cunoscut oameni de care mi-a placut si mi s-a parut mai simplu sa vin sa traiesc intr-un loc unde stiu deja lume, decat sa merg intr-o tara total necunoscuta.
Iar Bucuresti-ul l-am ales din acelasi motiv si pentru ca aici am venit la inceput... doar atat. M-as fi bucurat sa fac primii mei pasi in Brasov, de exemplu. Chiar, m-as muta acolo...

Povesteste-ne o intamplare foarte amuzanta legata de venirea ta in Romania...
Mi-ar fi de ajutor o memorie mai buna pentru aceasta intrebare...

Nu prea sunt omul care duce lipsa, dorul. Imi face mare placere sa-mi vizitez familia si prietenii cand ma intorc. Dar nu-mi lipsesc caracteristice precise ale francezilor. Ma adaptez foarte usor la locurile in care ma aflu.

Te intorci des acolo?
Ma intorc de cateva ori pe an.

Iar cand esti in Franta, ce iti lipseste cel mai tare legat de Romania?
Daca plec putin timp, nu apuc sa-mi pun intrebarea.
Dar daca plec dupa cum am avut treaba recent, peste o luna, incep sa-mi lipseasca prietenii, stilul de viata pe care il duc aici... doar sunt acasa!  Nu mai sunt obisnuit sa stau atata timp in Franta.

Observ ca vorbesti perfect limba romana. Ti-a fost greu sa ajungi sa o stapanesti atat de bine?
Am invatat 3 luni dintr-o metoda cat pregateam venirea mea in tara. Lucram cam 3 - 4 ore zilnic. Am lucrat dur, dar limba in sine mi s-a parut usor de invatat.
Am apucat sa ma laud pe email, inainte de sosirea mea aici, ca stiu deja limba romana. Am venit si tare mandru am „vorbit” . Eram jalnic, radeau prietenii mei de mine ca formam fraze simple care durau pana la peste 2 minute! Ceea ce poate fi cumplit daca omul din fata ta nu e dispus sa aiba rabdare... Norocul meu, i-am inveselit! 
Dupa asta, am luat cursuri de la prietena mea, Cristina, care, in 6 luni, m-a invatat sa vorbesc destul de bine. Restul s-a format in timp, socializand cu romani.
Am si beneficiat de o imersie completa in societatea romaneasca. Nu am frecventat decat romani, destul de mult timp.

Cum ai fost primit de oamenii de aici?
Intotdeauna foarte bine! Eram micutul francez placut de toti. Invitat la masa la toata lumea... Ce-mi placea!  Aveam ocazia sa gust mancarea traditionala la multa lume si sa-mi fac o parere culinara clara despre tara. Aceea ca o sa-mi placa sa traiesc aici! 

Care ar fi principalele deosebiri intre un francez si un roman? Ceva anume care ii este specific doar francezului si ceva specific doar romanului...
Este cam limitativ pentru celelalte impresii pe care le am despre francez si roman... Ar trebui sa detaliez mai multe ca sa nu creez o prejudecata sau sa nu par radical.
Asa ca voi da doar o idee:
Francez: revolutionar.
Roman: istet.

Ai reusit sa te adaptezi usor aici – alta clima, alte locuri, legi, reguli, alti oameni, alta limba, alte activitati – sau ai intampinat oarecare greutati?
M-am adaptat foarte bine locului. Parca e un loc facut pentru mine. Nu am acceptat niciodata ideea de spaga; ma dezgusta. Mi-e greu sa accept fatalismul romanilor, dar am hotarat sa nu ma las afectat de el. Sunt si romani care vad lucrurile altfel, deci este o speranta.
Administratia si politica, impreuna cu acel fatalism dus din perioada comunista, sunt aspecte care incetinesc foarte mult dezvoltarea tarii; chiar o trag in jos...
Foarte pacat, pentru ca e un popor cu un asa mare potential.

Unde iti place mai mult sa mergi: la mare sau la munte?
La munte. Clar!
Litoralul romanesc e foarte slab intretinut, se construieste foarte mult, foarte urat si oamenii nu sunt pregatiti sa primeasca bucuresteni... Adica se poarta urat. Mi-a placut enorm Vama Veche spre inceput, dar si acolo s-a pierdut frumusetea senzatiei de libertate pe care o comunica statiunea. S-a transformat intr-o statiune turistica comerciala... un mare club pe plaja. Pacat de asa o frumusete de loc!
La munte, daca mergi departe de Bucuresti, incepe sa fie mai curat, intalnesti oameni mai civilizati, simpli si bucurosi de viata, respiri un aer mult mai curat, e verde peste tot.
De mic oricum am preferat muntele. Si in Franta. Traseele la munte sunt deosebite prin frumusetea oferita de natura. Imi place sportul, insa la mare, majoritatea celor cu care mergeam, doreau sa se bronzeze... iar pe mine asta ma plictiseste. Am nevoie de activitate!

Care sunt orasele din Romania pe care le-ai vizitat? Este unul care ti-a atras atentia in mod deosebit, legandu-te emotional de el? Oras sau loc...
Am vizitat o gramada de orase si multe mi-au placut. Amintirile mele se cam amesteca, asa ca da, un singur nume de oras care ma inspira foarte mult imi vine in minte. Este Brasov-ul, cum ti-am mai spus, superb si chiar inconjurat de munti; imi place enorm!

Ai mai multe business-uri aici printre care si Evadeaza cu Noi, care este mai degraba un proiect de suflet decat un business. Cum a luat nastere Evadeaza cu Noi? Ce inseamna pentru tine acest proiect? Cate persoane sunt implicate in acesta?
Evadeaza cu Noi este altceva decat un business; da, este o pasiune! Este un vis de viata. Ceva ce ma trage in sus, din pat, catre oameni, catre natura, catre mine. Este activitatea de zi cu zi care ma implineste, imi da energie sa fac si celelalte activitati ale mele.
Evadeaza cu Noi s-a nascut in mintea mea acum 3 ani de zile, in ziua cand, la mare, in Vama Veche, ma plangeam prietenei mele ca nu am o pasiune, cum au ceilalti. Ii spuneam ca nu inteleg de ce. Mi-a spus ca avem toti in noi pasiuni... Acum sunt pe deplin de acord cu ea; unele zac in asteptarea descoperirii, altele sunt evidente. Prietena mea, Casandra, mi-a propus ajutor in descoperirea lor, punandu-ma sa fac un exercitiu de transpunere in viitor si punandu-mi intrebari cheie. M-a ajutat sa adun informatii despre ceea ce imi place si, pe urma, sa le imbin intr-un tot. La final am ajuns la ceva ce se apropia de evadeazacunoi. Aproape instant, cu formarea dorintei respective, imaginea a doi prieteni mi-a aparut. Aceste doua persoane, care pe urma au acceptat sa ne intalnim, sa discutam despre idee, mi-au si devenit asociati. A trecut peste un an inainte de a lua hotararea sa le propun sa ne intalnim, sa impartasesc ideea mea cu ei si sa vedem impreuna daca dorintele noastre pot fi comune. De atunci s-a nascut prima Evadare si, datorita lui Andrei, unul dintre prietenii asociati, s-a nascut si numele, foarte inspirat de altfel, dupa parerea mea; l-am adoptat imediat ce mi l-a propus. Ne reprezinta atat de bine!
Scopul nostru este sa iesim din cotidian, cum s-ar zice prea bine in franceza: metro boulot dodo... ceea ce nu am de gand sa fac in viata mea! Sa avem aventuri noi, sa cunoastem lume practicand activitati sportive si apropiindu-ne de natura. Sunt atatea motivatii ca sa continuam.
Scopul in sine este sa ne traim viata ca pe o vacanta, sa profitam de ea cat putem de mult!

Care sunt activitatile pe care le propuneti participantilor la o Evadare?

Activitatile sunt foarte diverse; gasim ceva ce ne-ar placea sa facem, gasim unde se poate face, ne interesam cat, cum, cand si, odata negociate conditiile cu profesionisti, propunem prietenilor nostri, prietenilor lor si celor bine intentionati care aud despre noi, sa evadeze cu noi! 
Suntem orientati catre sporturi extreme pentru ca ne place sa ne depasim limitele, sa simtim viata cum trece prin noi; nu e nimic mai bun ca o palma, sa te trezeasca din amorteala!

Pe cand o noua Evadare si unde?
Tocmai ne-am intors duminica asta, 31.05, de la rafting in Gorj si plecam sambata care vine, pe 5 iunie, in Turcia, pe insula Gokceada, sa practicam 10 zile kitesurfing, scuba diving, calarie si putin tursim. 
In septembrie vom vizita Delta, vom sari cu parasuta.
Si, intre timp, mountain bike, drumetie, catarare, calarie, tir cu arcul, wakeboard si multe altele vor fi terenul nostru de joaca la vara! 

Care sunt costurile (aproximative), pentru un participant la o Evadare de o zi sau de, sa zicem, 10 zile, cum este cea de acum, de pe 5 iunie, in Turcia, pe insula Gokceada?
Variaza destul de mult, in functie de activitate.
Rafting, de exemplu, o persoana – 50 € si drumul pana la punctul de intalnire.
De zece zile, depinde cate activitati ai ales sa practici, pentru ca nu e nimic obligatoriu cand pleci cu noi. Daca practici toate activitatile propuse in Turcia, de exemplu, te duce la peste 500 € + drumul si mancarea, cazarea fiind inclusa.

„Traieste-ti viata ca pe o vacanta” – sa inteleg ca acesta este nu numai motto-ul proiectului Evadeaza cu Noi, dar si al tau. Reusesti asa ceva? Cum?
Momentan, pastrez secret principiul pentru ca, daca divulg asa o informatie, nu se va mai duce nimeni la serviciu. 
Peste gluma, nu e asa simplu. Lucrez la asta si mai am mult de lucru pana sa ajung sa-mi traiesc viata ca pe o vacanta pe termen lung. Nu e roz tot timpul si banii vin mai greu dintr-un astfel de mod de trai. E necesar sa fii pasionat si sa nu ai o atractie deosebita pentru bani.

Viata este o vacanta, o modalitate de a te aventura in diverse situatii extreme. De ce iti este tie frica?
De femei si de puterea lor de a te seduce, suficient incat sa-ti pierzi mintile... 

In afara de a calatori, ce altceva iti mai place sa faci in timpul liber? Ce pasiuni ai?
Pasiunile mele sunt imbinate in Evadeaza cu Noi, deja. Calatoriile, socializarea cu oameni noi, de a regasi in alt context prieteni, de a practica sport, sport extrem in acest caz, de a ma apropia de natura.

Ce muzica asculti, ce carti citesti?
Ascult absolut de toate ca muzica; doar sa aiba efect pozitiv asupra auzului meu, cu o mica preferinta pentru rock... Pink Floyd, care este atmosfera din jurul meu in momentul in care raspund intrebarilor tale, Led Zeppelin, Ben Harper,...
Imi place sa citesc romane care, in plus de a te transporta in universul lor imaginar, iti dau ceva ce ai sa retii pe viata, cand iti permiti sa constientizezi.
Citesc romane de toate genurile, carti de dezvoltare personala. Imi place tot ce este legat de psihologie, de modul de functionare a creierului.

Care sunt valorile in care crezi si pe care le urmezi si nu ai renunta la ele nicidecum?
Sinceritatea.

Calitatea pe care o admiri cel mai mult la o femeie? Si la un barbat?
Admir oamenii cand au un Suflet bun si Sufletul nu are sex.

Stim ca francezii au un ascutit simt al gustului, fiind printre cei mai buni gastronomi; tu gatesti? Ce iti place sa gatesti?
Da, chiar imi place! Imi place sa gatesc ce gasesc in frigider si, in functie de cum ma inspira alimentele gasite, sa gatesc ceva pe gustul meu. Des iese ok, uneori ratez si alteori iese foarte bun. E un fel de experiment de zi cu zi.  Cand primesc pe cineva invitat de ceva timp, gatesc ceva existent intr-o reteta, nu fac experiente culinare pe invitatii mei. Nu sunt bucatar si nu am cunostinte gastronomice suficient de vaste, incat sa-mi permit asa ceva.
Imi place sa gatesc boeuf bourguignon, conopida gratinata in sos alb cu infuzie de ciuperci, mi-a placut experienta tartiflette; vreau sa mai fac. 
Ar mai fi altele, dar nu are sens sa le dau pe toate... risc sa fiu prea lung pentru mine si prea scurt pentru cititori! 

Mancarea romaneasca iti place? Care este preferata?
Nu am un fel de mancare preferat, ci ingrediente. Sunt nebun dupa sosuri, branza si amestecuri bine gandite. Imi place mult mancarea romaneasca... cum am si spus spre inceputul interviului.

Ai ajuns sa te simti in Romania ca acasa? Ce inseamna „acasa” pentru tine?
Acasa, da, asa ma simt aici. Simt acest sentiment pentru locul in care imi creez radacini... desi nu prea sunt o fire radacinoasa. 
Radacinile sunt persoanele la care tin. Locul in sine nu castiga decat interesul meu; nu ma face sa ma simt acasa.
M-as putea simti acasa oriunde, din momentul in care as fi inconjurat de persoane de pretuit.

La final, cateva sfaturi / ponturi pentru calatorii de pe site-ul Amintiri din Calatorie...
Luati Romania precum o vedeti, cum o gasiti, nu va asteptati la nimic si atunci cele mai frumoase momente, locuri, persoane, sentimente vi se vor dezvalui. Romania se traieste, nu se povesteste...


http://evadeazacunoi.ro/


http://www.amintiridincalatorie.ro/articol_vip-87-a_trai_inchis_sau_a_evada_cu_prietenii





Interviu realizat de Lacramioara Opris pentru amintiridincalatorie.ro