Interviu cu Ioana Nicolaie, poetă şi scriitoare
20 iunie 2010
A VISA CU LUCIDITATE
Ioana Nicolaie a debutat ca poetă în anul 2000 cu volumul de versuri „Poză retuşată”; au urmat apoi volumele „Nordul” şi „Credinţa”. Poezia sa este „lucidă, raţională”, (cum ne spune chiar poeta), bazată pe o dereglare construită, sistematică a simţurilor, mergând pe urmele lui Arthur Rimbaud.
Trecerea sa de la poezie la roman s-a produs treptat, cu „Cerul din burtă” (2005) – un roman scris poetic, deşi povestea este cea a gravidităţii, perioadă destul de grea în viaţa unei femei, petrecută cu ecografii, analize medicale, consultaţii şi dureri necunoscute până atunci, care păreau a se înmulţi de la o zi la alta. „Cerul din burtă” este interesant şi dintr-un alt punct de vedere: acela că romanul a fost scris, în mare parte, chiar în timpul sarcinii de către Ioana Nicolaie, fapt ce se simte de la prima lectură datorită existenţei, în filele acestuia, a unui gust al suferinţei autentice împletite cu bucuria aşteptării, greu de imaginat de mintea rece, raţională a scriitorului lucid - „Un roman foarte adevărat”, cum l-a catalogat soţul său, scriitorul Mircea Cărtărescu.
Urmează apoi romanele „Cenotaf” (2006), „O pasăre pe sârmă” (2008), cartea pentru copii, „Aventurile lui Arik” şi, în prezent, multe, multe alte planuri de a scrie noi cărţi.
Când şi cum ţi-ai descoperit pasiunea pentru scris? Cum ai început să scrii poezie şi ce te-a motivat să continui?
La început n-a fost pasiunea, ci simplitatea descoperirii. Lumea literelor n-a venit spre mine precoce, ci în primul an de şcoală, întâi cu Abecedarul, apoi prin cărţile împrumutate de la bibliotecă. Înainte fusese nesfârşirea, oraşul meu transilvan văzut de pe o pantă lină – vin din Sângeorz-Băi, o staţiune din Munţii Rodnei - , fraţii mai mari, gărduleţele viu colorate mărginind trotuarele, clopotele celor trei biserici şi, mai ales, vocea mamei. Era tânără şi duminicile citea. În rest, avea grijă de tot, de nou-născuţi – mai am încă unsprezece fraţi - , de poveşti incredibile, doar unele inventate. Apoi am învăţat că există compuneri şi, scoasă în faţa clasei, le citeam. Prima poezie am scris-o la nouă ani, dar n-am perseverat, fiindcă fratele meu mai mare – care scria versuri, ţinea jurnal şi începuse o revistă a liceului – a râs în hohote de umila mea performare. La zece ani am început primul roman şi, trecând prin science-fiction, concursuri şcolare, poeţi favoriţi, frecventând apoi cenacluri literare, atât la liceu, cât şi la facultate, citind cărţi peste cărţi, am ajuns la începutul de mileniu să-mi public primul volum. Era de versuri şi se numea Poză retuşată.
Dacă nu ai fi fost poetă, scriitoare, către care alt domeniu te-ai fi îndreptat? Ce altceva ţi-ar fi plăcut să faci?
Aş fi croit haine, aş fi cusut. Am început devreme să tai pânza, să pun aţa în ac şi să nu greşesc pedalatul. Maşina de cusut o găsisem în casă, venise acolo odată cu mama şi cu marea ei ladă de zestre. Îmi făceam pantaloni pescăreşti – erau bej, până sub genunchi şi puţin bufanţi - , vestuţe, fuste, rochii şi, în adolescenţă, chiar şi un costum dintr-o mătase uşoară. Aş fi fost, deci, croitoreasă. Sau aş fi lucrat în fabrica de tricotaje a oraşului, deşi, la finele liceului, aş fi primit, ca fraţii mei mai mari, diplomă de lăcătuş – băieţii aveau calificarea de muncitor la mină şi, după ce făceau armata, unii dintre ei se şi angajau. Dar a venit 1989, anul după care urma să dau examen de treaptă. La Năsăud, la Liceul George Coşbuc, tocmai se reînfiinţa o clasă de filologie. M-am înscris, am intrat. La facultate am venit în Bucureşti, fiindcă voiam să plec cât mai departe. Eram revoltată, mă interesa doar literatura. În timpul masteratului, am fost un an şi profesoară. Cred că într-un anume fel mi se şi potrivea.
A scrie poezie şi a scrie proză este, cumva, diferit; e ca şi cum ai veni cu o lupă şi ai trece-o uşor peste sentimente adânc ascunse. E o stare de graţie în care se intră mai greu decât atunci când lucrezi la un roman? Ce-ţi inspiră trecerea în acea stare?
Silvia Plath compara poezia cu un pumn strâns, iar proza cu o palmă deschisă. Se referea la esenţializarea primei şi la întinderea celei de a doua, la disponibilităţile incluse şi nu la metodă. În ce mă priveşte, inspiraţia nu este esenţială. Disciplina, da, e ingredientul fără de care n-aş reuşi nici să pun o fundaţie, darămite să duc la capăt construcţia. Cărţile mele au crescut asemănător, din biografie şi dintr-o anumită raportare la vârsta literaturii actuale. Am vrut să salvez poezia prin infuzare de epic – volumele mele de versuri sunt construite ca şi un roman, au în adâncime o poveste – şi apoi, în O pasăre pe sârmă mai ales, m-am străduit să fac roman picaresc, fără podoabe sau desfăşurări narative. Am lucrat la fel pentru fiecare, dimineţile, când mintea îmi era puţin mai limpede şi când aveam un răgaz. Chiar şi scriind pentru copii – Aventurile lui Arik a fost o experienţă specială – am avut nevoie de aceeaşi energie şi perseverenţă. Dacă am timp şi sunt sănătoasă, e sigur că voi lucra. Nu-mi permit să aştept sau să vânez o anumită stare.
Ce te-a determinat să faci trecerea de la poezie la proză, de la esenţa privită prin lupă la spaţiul larg, panoramic al romanului? Nevoia de a spune mai mult, de a cuprinde mai multe lumi?
Pe de o parte, statutul poetului astăzi. Şi nu mă refer la clişeul legat de inadaptarea, ciudăţenia, boemia lui, ci la faptul că publicul cititor e din ce în ce mai restrâns. Poezia nu-ţi aduce obiectiv aproape nici o satisfacţie: nu câştigi bani, nu obţii burse – fiindcă, din nefericire, genul acesta de susţinere a poeţilor nu există la noi - , dobândeşti greu prestigiu, vocea îţi este tot mai puţin ascultată.
Pe de altă parte, am ajuns la roman pentru că duc în mine multe lumi. Fiecare e un taler, mai mic sau mai mare, şi datoria mea este să scot la vedere întreaga salbă. Bănuţi foarte preţioşi sunt cărţile mele pentru copii – una dintre ele, Arik şi mercenarii, în curs de publicare – scrise mai ales pentru că îmi place poezia rimată şi ritmată, cea pe care, din cauza contextului literar actual, n-o pot folosi în poezia mea obişnuită.
Trecerea de la un gen la altul – de la poezie la proză – s-a produs cumva firesc, ea nefiind bruscă, ci marcată de anumiţi paşi introductivi; „Nordul”, „Credinţa” şi „Cerul din burtă” merg, uşor, pe un fir epic, dar totuşi marcat de poezie, către romanul în sensul clasic al cuvântului, „O pasăre pe sârmă”. Cum ai resimţit tu această schimbare, acest drum?
Poezia e ca o căptuşeală a minţii mele şi nu mi-e greu să decupez felurite părţi din ea. Ştiu cum se face, instrumentele nu-mi sunt străine. Dar poezia nu mi se potriveşte mereu, nu e o haină bună la toate. Unele istorii au nevoie neapărat de roman. Şi-atunci schimb uneltele, mă antrenez, mă obişnuiesc, apuc pe altă cale. Singurul regret pe care-l am este că în proză pui cheutoare după cheutoare fără să ajungi decât după un an sau doi de lucru la rezultatul final. Doar atunci vezi tot, ştii în detaliu desenul.
Este poezia un teren al sincerităţii pure, dezvăluite, având în vedere că limbajul folosit poate fi cel al unei transe şi devenind astfel greu de descifrat?
Eu cred în poezia lucidă, raţională, în dereglarea construită, pe urmele lui Rimbaud sau Lautrèamont. Prefer amploarea lui Eliot şi vizionarismul lui Merwin, mă preocupă atât cărămida poemului, cât şi ansamblul. Poate de aceea, la reeditarea cărţilor mele – mă refer la Cenotaf şi Cerul din burtă - am revizuit textul dezambiguizându-l, făcându-l mai limpede.
Atunci când scrii, unde te simţi mai în largul tău: în poezie sau în proză – gândindu-ne şi la aspectul de autobiografie sau pură ficţiune?
Mă simt asemănător în ambele ipostaze, deşi în ultimii ani am scris tot mai puţină poezie. Dacă am fost aruncată în apă, înot, dacă trebuie să ajung la un mal, mă chinui să ţin linia dreaptă. Seminţele cărţilor din minte ies pe rând la iveală şi eu trebuie să le ajut să crească. Unele sunt şlefuite biografic, dar altele – ca povestea micului Arik – nu. Acum lucrez la un roman în care este multă ficţiune. Mă atrage să scriu despre atmosfera unor oraşe în care nu am fost niciodată, despre oameni necunoscuţi care, pe măsură ce cartea creşte, îmi devin tot mai familiari, despre o problematică specială. Îmi place să folosesc persoana întâi, e ca şi cum aş fi păpuşarul care manevrează o stranie păpuşă.
Cum ai scris „Cerul din burtă”, un roman de un lirism aparte, un jurnal al celor nouă luni de sarcină al Femeii situate constant, în cele nouă luni, la graniţa misticului cu fiziologicul?
În Cerul... e vorba despre ce i se întâmplă unei fete pe cale să devină mamă, despre emoţii şi frici, doctori şi spitale, despre alte mame, despre fişe medicale, schimbări ale corpului ş.a.m.d. Prima variantă a cărţii a fost scrisă în timp real, pe măsură ce sarcina avansa. După aceea, când băieţelul meu se apropia de un an, am început să refac şi să ordonez materialul. Lucram foarte greu, la început când micuţul dormea, apoi procurându-mi cu mari eforturi orele necesare. Abia când am scris sfârşit, mi-am dat seama că aveam în computer un text despre maternitate, adică despre un subiect tabu până atunci. Am publicat cartea într-o lună, dorindu-mi – din solidaritate, nu din orgoliu - ca ea să ajungă la cât mai multe mame.
Erai însărcinată şi resimţeai acest fapt cu toată fiinţa ta. Cum te ajuta scrisul la „Cerul din burtă?” E o carte pe care ai trăit-o literă cu literă, tu, ca personaj central ce duce în sine un alt personaj central, copilul?
E o carte autentică şi, prin asta, foarte adevărată. Fireşte că mă uimeau noua mea stare, transformările fizice, renunţarea la vechile haine, lipsa restricţiilor alimentare, vizitele la cabinet, dar toate ar fi fost irelevante dacă nu era vorba despre un miracol. Nu mi se datora, nu făceam nimic pentru asta, eram doar mijlocul prin care totul se întâmpla. Am scris Cerul... din admiraţie, mirare, recunoştinţă. Am vrut să spun despre ceea ce îndeobşte se tace. M-am străduit să nu fiu stridentă, dar să am totuşi o tonalitate clară.
Un titlu foarte sugestiv - „Cerul din burtă”; la ce te-ai gândit atunci când l-ai ales?
În carte e un fragment în care spun despre cum creşte copilul sub un straniu cer. De fapt, m-am închipuit mereu ca o poartă, un loc de trecere, de care se apropia tot mai mult o fiinţă nouă şi, prin asta, extraordinară. Pe partea dinspre el erau ziduri, povârnişuri, punţi şi, desigur, cer. Erau magie şi miracol. Umblau sigur şi zvonurile locului din care plecase. Puteau fi poze cu noi, cei de aici, cu biete vieţile noastre. Încercam să le văd şi, de sub cerul din burtă, să le aduc spre noi, într-o carte.
Cum au primit criticii bărbaţi „Cerul din burtă”?
Fără probleme de receptare. Pentru că, într-un text, subiectul nu contează aşa de mult ca realizarea literară. Pot fi teme minunate în proze inferioare – gândiţi-vă la mari teme ca dragostea, moartea, trădarea etc. şi la pasta obţinută din ele în cărţile de consum – şi volume de o mare virtuozitate stilistică în care povestea e secundară – Ulysses de Joyce, Valurile de Virginia Woolf ş.a.m.d.
Care este cartea ta de suflet - dintre cele scrise de tine?
Toate sunt mesajele mele puse în plicul copertelor şi azvârlite în marea literaturii. Cum să nu le deschid cu emoţie dacă dau peste ele, cum să nu-mi ascult vocea trimisă parcă de foarte departe? Dacă am lecturi, aleg ceva potrivit pentru o seară. Din poezie prefer texte din Nordul – povestea e a unei fetiţe care creşte în anii optzeci într-o familie foarte numeroasă – tocmai pentru că sunt directe şi emoţionale. În proză caut fragmente relativ rotunde, care să se încadreze în jumătatea de oră suportabilă la ascultare.
Dar dintre cele scrise în literatura română sau cea universală? Ce cărţi de suflet ai?
Am multe cărţi de suflet şi mulţi autori pe care-i preţuiesc necondiţionat. N-aş putea să-i înşir aici, în atât de puţine fraze. Ce punte nesfârşită trebuie să aşez între Homer – pe care l-am citit de câteva ori – şi Márquez, unde să-l pun pe Dante şi unde pe Faulkner, cum să-i învecinez pe Villon, Swift, Diderot, Kafka, Canetti, Bruno Schultz, Ezra Pound, Boris Vian, Aglaja Veteranyi, Borges etc.? Îmi plac Nichita Stănescu şi Eminescu, Arghezi şi Gheorghe Crăciun. Îl citesc cu plăcere pe Camil Petrescu, dar şi pe Cristian Teodorescu. Le sunt recunoscătoare Simonei Popescu, lui Ion Mureşan, lui Ioan Es. Pop, T. O. Bobe şi încă mulţi alţii. Literatura este cu adevărat o minune.
Ce se întâmplă cu un personaj atunci când închei povestea? Continui să te mai gândeşti la el, să-i concepi în minte o altă „realitate” sau renunţi definitiv la el, povestea fiind complet încheiată?
Din păcate, în lumea noastră, cu fizica şi matematica ei, lucrurile se şi termină. Iar proza este, vorba lui Feuerbach, mimesis, adică imitare. Personajele sunt atât şi acolo, ţinând pe umeri, precum Atlas cerul în mitologia greacă, povestea. Îmi pare rău pentru Sabina, personajul meu din O pasăre pe sârmă, care n-a avut o tinereţe prea norocoasă. Îi las pe cititori să-şi închipuie ce va face ea după punctul final din carte.
Şi cum ia naştere în mintea ta un alt personaj central? De unde vine el, de la ce porneşti atunci când îl inventezi?
Greu de spus. Fiinţele de hârtie apar pentru că înainte de ele există o poveste. Dar nu orice poveste, ci una care se cere imperios spusă. Personajele sunt ca spiţele umbrelei, o fac încetul cu încetul rotundă, completă, şi numai bună să ne apere de monotonie în câteva după-amiezi. Acum, de pildă, am în minte cel puţin trei cărţi nescrise. Dacă o să ajung la ele vreodată, o să aleg cu grijă la casting.
Ai un program de lucru bine stabilit şi pe care îl urmezi sau scrii atunci când simţi că inspiraţia este aproape?
Zilele mele sunt doldora de mărunţişuri sâcâitoare, drumuri prin oraş, treburi casnice, o sumedenie de lucruri încă neîncheiate. Sunt roboţelul prost setat, care ajunge foarte rar la o situaţie clară. De aceea, nu vreau să-mi pierd timpul de lucru. Când el există – băieţelul meu a terminat clasa întâi – , mă aşez la computer. Scriu, deci, dimineţile, după ce l-am dus pe Gabriel la şcoală, şi încerc să fiu consecventă. Dacă sunt prea obosită, îmi mai fac un ceai. Dacă nu-mi iese pagina o dată, urmează să o refac. Nu cred că se poate altfel în literatură.
Există momente când nu te poţi exprima nicidecum prin scris?
Când sunt bolnavă. Sufăr. Şi dacă boala nu trece, mi-e foarte greu să mă obişnuiesc cu ea.
Care au fost reacţiile soţului tău, Mircea Cărtărescu, în calitate de prim cititor, la fiecare dintre cărţile tale?
E greu să-mi amintesc, pe prima am publicat-o acum zece ani. Şi înainte debutasem în Ferestre 98’, cu un grup de scriitori format la Cenaclul Litere în anii 90. La Cerul din burtă mi-a spus că am scris o carte foarte adevărată, iar la O pasăre pe sârmă mi-a zis că aceasta e una dintre cele mai triste cărţi ale deceniului, în ea fiind vorba despre lumea primilor ani de după revoluţie, o lume dezabuzată, neprimitoare. Mircea este un cititor pretenţios şi rafinat. Contează enorm pentru mine că, odată ce-am terminat o carte, el are răbdare să o citească. Un prim cititor nu trebuie să menajeze şi el ştie bine asta.
Dacă ar fi să exprimi într-un singur cuvânt ceea ce faci – care ar fi acesta?
Încăperi.
De ce îţi este teamă?
De o mulţime de lucruri. Sunt anxioasă şi-a trebuit să mă împac cu asta. Mi-e frică de fiecare zi în parte.
Şi care este cea mai mare bucurie a ta?
Fiecare zi în parte. Faptul că pe 21 iunie, de pildă, e cea mai lungă zi din an. Oamenii de lângă mine. Gândul că merg mai departe. Şi multe altele.
Făcând o paralelă între viaţa unui artist, în special a unui scriitor, pe care acesta o duce aici, în România, şi un scriitor din Franţa, Italia, Germania, ce poţi să ne spui? Există mari diferenţe?
Da. Autorii europeni sunt în general stimaţi, în Germania trăiesc din lecturi publice (oamenii plătesc să audă un poet recitând) şi din burse (adică bani şi rezidenţe în locuri foarte plăcute unde nu trebuie decât să scrii), în Suedia există nişte programe guvernamentale care dau un fel de salarii pe viaţă, în Franţa sunt burse etc. La noi, scriitorii pot muri de foame şi nimănui nu-i pasă. Şi nu-s mai mult de două, trei mii în total.
Care este condiţia femeii-scriitoare aici, în România, comparativ cu alte ţări... ?
Diferenţa e de statut al scriitorului şi nu de altceva. Bănuiesc că există o vagă discriminare peste tot, e greu să înlocuieşti o cultură paternalistă de mii de ani cu una profund democratică. Sunt sigură însă că ne aflăm pe drumul bun şi că, treptat, în topuri n-o să mai figureze preponderent bărbaţi.
Unde ţi-ar plăcea să locuieşti şi de ce?
La Sângeorz-Băi, într-o casă care sper să se înalţe cândva. Pentru că acolo încă există timp. Şi tot acolo e prima mea viaţă.
Ce-ţi place să faci în timpul liber?
Să citesc. Să îngrijesc florile.
Să asculţi muzică...?
Muzică ascult destul de rar. Îmi plac Bob Dylan, Leonard Cohen, Janis Joplin, Pink Floyd, Tom Waits etc.
Ce vrei să faci în viitor? Vei renunţa la poezie în favoarea prozei?
Voi scrie proză. Dar şi cărţi pentru copii. Poate şi poezie. Doar să fiu sănătoasă.
În încheiere, câteva cuvinte pentru cititoarele noastre...?
Mulţumesc frumos. Sunteţi extraordinare.
Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş
Foto: Mircea Cărtărescu
Mulțumiri Editurii Polirom
Interviu publicat în revista Business Woman Magazine Nr. 20, iulie 2010
- Ioana Nicolaie (n. 1 iunie 1974) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti şi cursurile de masterat ale aceleiaşi facultăţi.
- A fost inclusă într-o serie de volume colective de la "Generaţia 2000" (Pontica, 2004) şi "Cartea cu bunici" (Humanitas, 2007), până la "Primii mei blugi" (Art, 2009), "Bookataria de texte şi imagini" (Clubul Ilustratorilor, 2009) şi "Divanul scriitoarei" (Limes, 2010).
- A publicat volumele: "Poză retuşată" (debut, Cartea Românească, 2000), "Nordul" (Paralela 45, 2002; roman tradus şi publicat în Germania în 2008), "Credinţa" (Paralela 45, 2003), "Cerul din burtă" (Paralela 45, 2005; roman declarat "Cartea lunii iulie" de revista Orizont şi nominalizat la Eastern European Literature Award; reeditat in 2010 de Editura Polirom), "Cenotaf" (Paralela 45, 2006), "Aventurile lui Arik" (Corint Junior, 2008) şi "O pasăre pe sîrmă" (Polirom, 2008; roman în curs de traducere în Italia).
- Selecţii din versurile autoarei au apărut în Franţa, Anglia, Germania, Austria, Canada, Suedia, Polonia, SUA şi Bulgaria.
FRAGMENT din "Cerul din Burtă":
Dragă fată, dragă băiat
1
Împreună sîntem faianţă şi chit. Scîrţ, scîrţ, sapă pe undeva o furnică, scîrţ, scîrţ, şi nu doare. Coacăzele-s diluate-n mentol. Cu gura căscată mă repartizez pe luni de nceput, luni de sfîrşit…
Cu gura căscată îmi fac un cocoloş din timpane. Nu ştiu ce aş vrea, încă nu pot… Îmi iau de mîncare de parcă aş înfuleca în ascuns pumni de var. Sînt doar sastisită, mă culcuşesc în tricoul turcoaz. În furca pieptului duc un nor cu zăpadă. Spre abdomen aranjez dulăpioare cu cărţi. Cochilii şi melci mărunţiţi atent cu ciocanul. În casele de marcat lîncezesc vînzătorii…
Colecţionez deja prafuri şi spaimă. Îmi decupez faţa din plastilină, pe creştet îmi aşez o bulboană. Înot de parcă aş fi vineţie. O pungă de plastic cu alge, plancton...
Şi iată ce aş vrea: să beau litri de lapte; să mi pun în loc de ţeastă tratate; să-nghit calciu, magneziu, şi boala să fie o vază spartă demult; să nu mă poticnesc de propriul stomac; să fiu primitoare şi blîndă cu oscioarele noi; frica să nu mi se schimbe în gazdă; să nu ajung o bluză în noptiere de şcoală; să fiu cu adevărat curajoasă; să nu intru în panică; să te aştept cuminte şi cum se cuvine…
Mir a zis că da, mai departe e asta, şi palma-i era deja burta mea plată.
Îmi ceri mere acre şi roşii răscoapte. Ca să poţi veni, să- ţi reaminteşti…
Greaţa-i un pachet de piuliţe şi poate un cimitir de maşini. Icnesc de parcă nu mi aş găsi cerul gurii…
2
Spre şapte săptămîni inima-ţi bate de o sută cincizeci de ori pe minut… Ai nas, ai gură, peste ochi pleoape. Te-ndrepţi spre un început prăfos de schelet. Ai un culcuş aidoma unui pumn izbind în mulţime. Ai fost sămînţă de pară, eşti boabă de strugure. Corpul se alun-geşte în răbdătoare viteză. Minut de minut creierul creşte cu o sută de mii de celule nervoase. În miliardele naşterii vei fi aflat tot. Şi ncet, încet vei fi uitat. Braţe şi picioare din muguri, camere n inimă, schiţe vagi de plămîni. Ai reflexe, te mişti, o apuci poticnit spre pereţii călduţi. Eşti acolo, începi să fii dintre noi…
Vezi. Duc în maieuri nisip şi lopeţi. Unul pentru altul sîntem un pătuţ de copil. De jur împrejur creşte încăperea cea mare. Gaura de aerisire e un tiv din ţînţari. Părem turişti pe un aragaz demontat. Lucim de creme, de ziare, de difuzoare-n dezmăţ. Încerc să-mi prind nerăbdarea-n agrafe. Căldura s-a culcuşit într-un fel de mezel. Mi-e teamă de echilibrul pe care cu bîlbe-l cultiv.
Dacă mănînci ce nu trebuie, e tot ce i mai rău. Fereşte-te cît mai bine de boală!
Mergem să cerem ajutor unor prieteni. Cum nu m-ating de medicamente, îmi trebuie pîine prăjită. Peste orez să nu se adauge pic de grăsime. "Poţi încerca măr ras, ştiu asta de cînd băiatul meu nu-nvăţase să meargă“.
Ronţăim tercotul kaki al duminicii. Ar trebui să fiu o casă, nu temelie cu pod şi ferestre. Ar trebui să mi găsesc totuşi un doctor…
Malul e translucid de atîtea meduze. Altcineva îl face chifle peste terase şi oameni.