ALEXANDRINA

Cu picioarele printre flori, bătând cu palmele apa mării şi cu capul înălţat spre uriaşele păsări, avioanele

Interviu cu Alexandrina Hristov

30 martie 2010

Foto sus: Ionuţ Hrenciu

Alexandrina a absolvit Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice de la Chişinău, iar cariera sa artistică s-a dezvoltat şi a prins aripi aici, în România. A participat la numeroase festivaluri de muzică, iar „Om de lut” este primul său album, lansat în 2009. Muzica sa se încadrează în stilul bucuriei şi-al împăcării cu sine şi cu cei din jur şi acelaşi lucru se poate afirma şi despre picturile sale. Acestea sunt desprinse parcă din fantasticul unei bucurii simple simţite de către artistă la vederea unui lucru normal, firesc, dar pentru care ai nevoie de ochi larg deschişi pentru a-l observa. Fantasticul există chiar şi în lucrul considerat a fi cel mai firesc şi mai mărunt. Deschizi ochii – îl vezi- , deschizi şi inima – te cotropeşte, te umpli de el...

Te-ai născut având muzica “în sânge”, cum s-ar zice, iar pictura este a doua ta mare pasiune. Există un punct unde acestea se întâlnesc, în sufletul tău, până la întrepătrunderea completă?

Bineînţeles că ele merg alături – muzica şi pictura – moştenindu-le de la părinţii mei sau, poate, din cer, nu ştiu; cert este că tatăl meu este pictor şi mama cânta foarte bine.

Există o persoană care te-a îndrumat în cariera ta artistică? Cineva de la care ai avut multe de învăţat...

În cariera mea artistică primul meu învăţător a fost tatăl meu; el m-a ajutat, m-a îndrumat, a insistat să fac şi facultatea. El a fost primul meu învăţător, el aducea acasă culori, pensule, el mi-a creat această atmosferă. La început desenam pe pereţi, apoi tata mi-a arătat cum se poate desena şi pe hârtie... Iar în privinţa muzicii, la fel, totul a venit de la sine. Părinţii mei mi-au lăsat toată libertatea de a-mi alege propriul drum şi nu mi-au impus niciodată ca visul lor să devină şi visul meu. Aşa a fost să fie.

Care sunt sentimentele pe care le încerci, în timpul unui concert, vizavi de public?

În primul rând, cu câteva ore înainte de fiecare concert, am emoţii foarte mari şi mă calmez abia atunci când încep să cânt. Atunci îmi revin, iar emoţiile se schimbă; devin nişte emoţii de bucurie, de împlinire şi mă bucur să fac acest schimb de emoţii cu publicul. Am un public extraordinar de ascultător şi sensibil.

S-a întâmplat vreodată să întâlneşti un public mai „închistat” sau care să simţi tu că nu te înţelege şi că nu sunteţi pe aceeaşi lungime de undă? Diferă publicul tău de la un oraş la altul?

Nu cred. Publicul din Bucureşti oricum este, ca şi cel de la Iaşi, foarte primitor şi călduros; în schimb, publicul de la Timişoara nu este atât de extrovertit, este un public mai calm. Oricum, oamenii de acolo aplaudă şi vin foarte mulţi la concerte, însă ei sunt puţin mai rezervaţi în manifestări.

Foto sus: Iulian Ignat

Este diferit publicul din România de cel din Republica Moldova?

Nu ştiu cum este publicul din Republica Moldova pentru că nu am cântat vreodată acolo. Cariera mea muzicală a început aici. Voi participa şi acolo la concerte când îmi va organiza cineva pentru că eu, fiind aici, nu mă pot ocupa de acest lucru. Îmi doresc foarte mult să cânt la Chişinău.

Care este principiul de viaţă pe care îl urmezi şi la care nu ai renunţa niciodată?

Sunt mai multe, cred. În primul rând cred că trebuie să fii mereu sincer şi să fii conştient de menirea ta, să-ţi dai seama pentru ce ai venit pe lume. Sunt mulţi oameni nefericiţi care sunt întâmplători în meseriile sau în tot ceea ce fac; ei nu sunt împăcaţi cu realitatea. Eu am trecut prin asta şi ştiu ce vorbesc – atunci când am lucrat, de 2 ori în viaţă am avut job, nu eram împăcată. Simţeam că pot mai mult, că locul meu nu este acolo şi atunci m-am lăsat de toate şi am început să caut în mine, să caut drumul meu. Şi uite că l-am găsit.

Pari un om foarte deschis, pozitiv, mereu cu un zâmbet împăcat şi luminos pe buze, uneori dai chiar sentimentul că ai pluti... Ce te face să fii aşa?

Păi chiar faptul că mi-am găsit propriul drum şi ştiu care îmi este menirea. Atunci când plutesc sunt împăcată cu mine, doar gândul că viaţa e frumoasă... Nu poţi să fii indiferent; uite pisica aia cum stă, nu-i minunată? (şi-mi arată o pisică dolofană care se întindea la soare, pe acoperişul casei de vizavi...) Mă bucur de viaţă şi de tot ceea ce ea îmi oferă; de asta plutesc.

Şi ce te supără pe tine?

Nu sunt de acord cu minciuna şi cu oamenii care nu se stimează sau nu îi respectă pe cei din jur şi pământul pe care calcă, înjură, fac mizerie...

Pe lângă albumul „Om de lut” (lansat în 2009), ai şi expoziţii de pictură şi, mai nou, expoziţia de „tolbiţe” Sirin de la Clubul Ţăranului. Cum a luat naştere această nouă pasiune a ta?

Nu este o pasiune nouă, ci una foarte veche, de când eram mică îmi coseam haine, accesorii; am început să confecţionez pentru păpuşile mele, apoi m-am concentrat pe modelul meu, îmi făceam mie de toate, în facultate la fel. Îmi place lucrul manual, mă relaxează. Cu tolbiţele am făcut un pas mai mare şi vreau să dezvolt, să creez o colecţie mai serioasă.

Ai un fel anume de a te raporta la cele ce te înconjoară, parcă dând ceva înapoi frumuseţii pe care tu o percepi în jur. Pentru sunetele din natură, ai muzica; pentru imagini, ai picturile tale şi colecţia de gentuţe – tolbiţe; ne putem aştepta, aşadar, ca la un moment dat să inventezi şi un parfum?

Cine ştie? Viaţa e plină de surprize! Dacă o să simt, la un moment dat, de ce nu? Deocamdată mă gândesc la altceva: vreau să scriu o carte. Scrisă de mine, ilustrată de mine – o să fie un fel de audio-book, o să cânt eu, o să chem şi invitaţi. Va fi o carte şi pentru copii şi pentru adulţi. Şi adulţii mai sunt, într-un fel, copii.

Ai început să lucrezi la ea?

Nu încă, deocamdată este în stadiul de proiect.

Care este mâncarea ta preferata? Dulciurile îţi plac?

Ciorba de pui a la grec; aş mânca la orice oră. Şi somonul îmi place foarte mult şi icrele roşii sau pieptul de pui cu ciuperci, salata de boeuf, găina gătită în rolă, cum o făcea mama...

Îmi place şi ciocolata, îmi plac bomboanele de la Chişinău, laptele de pasăre, laptele condensat, e un fel de lapte mai caramelizat cumva. Mă întorc în copilărie de câte ori le mănânc.

Îţi place să găteşti?

Da, dar nu gătesc prea des. Îmi place să fac plăcintă cu brânză cu mărar, ţi se topeşte-n gură.

Ce hobby-uri ai?

Îmi place să citesc, să tricotez, să brodez, să cos, să dansez, să cânt, să mă plimb, duc o viaţă foarte relaxată.

Ce cărţi citeşti? Care sunt autorii tăi preferaţi?

Am foarte multe cărţi începute... Autorii mei preferaţi sunt: Nabokov, Marquez, Bulgakov. Citesc şi multă poezie. Ultimele cărţi pe care le-am achiziţionat sunt cele 2 volume de poezie ale lui Mircea Cărtărescu.

Îţi place să călătoreşti?

Îmi place foarte mult să călătoresc, să conduc şi să călătoresc; să observ peisajul care e în schimbare continuă. Nu să conduc prin Bucureşti, asta nu-mi place.

Îţi place viteza?

Îmi place vântul, să-mi sufle vântul în faţă atunci când conduc. Îmi place să zbor şi cu avionul, însă din maşină vezi mult mai multe lucruri. Dar avioanele îmi plac ele însele, sunt ca nişte păsări mari pe cer.

Care sunt locurile unde nu te-au purtat până acum paşii, dar în care ai vrea să ajungi negreşit?

Ştiu sigur că îmi doresc să ajung în Japonia şi să stau acolo măcar o lună. Mă fascinează lumea, cultura lor, sunt fantastici, ca nişte extratereştri pe Pământ. Sunt foarte talentaţi şi deschişi şi văd viaţa, lumea, cumva altfel decât noi. Vreau să văd şi aureola boreală.

Îţi place marea foarte tare; unde anume la mare îţi place să poposeşti?

De multe ori am fost în Vama Veche. Este aproape şi poţi evada oricând acolo. Şi iarna. În 2006 am fost la Odessa, iarna, şi marea era îngheţată. Cred că şi la Constanţa a fost atunci îngheţată. Niciodată nu o să uit imaginea asta: eram pe plajă, marea era îngheţată şi se auzea muzică de undeva, zburau pescăruşii deasupra noastră, muzica aia cânta şi 2 bătrânei dansau.

Pe plajă?

Da, pe plajă, dar era totul gheaţă, zăpadă; a fost o imagine de vis... Şi erau şi căţeii care se jucau în zăpada, pescăruşii zburau şi noi eram aşa...”Unde am nimerit?” Nu aveam pâine, dar am găsit nişte ciocolată în geantă şi le-o aruncam în sus, iar ei o prindeau din zbor, pescăruşii adoră ciocolata. Era o poveste. Am mers pe marea îngheţată... A fost extraordinar!

Îţi place să faci şi plajă când mergi la mare?

Fac plajă, dar nu prea suport să mă expun la razele directe ale soarelui; nu suport temperaturile înalte, deşi îmi place căldura foarte mult. Mai mult îmi place să înot. Când stau în apă sunt cea mai fericită. Pentru mine, marea e locul perfect!

Vorbind acum despre munte, îţi place să faci trasee? Să te opreşti peste noapte în pădure şi să montezi cortul? Ţi s-a întâmplat? Desigur, nu singură...

Am fost la munte aşa, cu cortul, în urmă cu câţiva ani, împreună cu nişte prieteni. Mi-a plăcut experienţa! Ziua e foarte cald, noaptea e foarte frig, făceam focul seara, ne încălzeam, spuneam povesti, mâncam la foc. Îmi place aerul de munte şi toate râurile reci, curate. Trasee nu am făcut.

Care sunt locurile montane, din România, pe care le preferi?

Îmi place foarte mult la Bâlea Lac şi drumul de la Sibiu la Bâlea Lac. Foarte mult îmi place şi la Braşov sau la Bran.

Comparând muntele cu marea, unde te simţi în largul tău? Care se dovedeşte a fi o sursă de inspiraţie mai „grăitoare” sufletului?

Marea. Marea e mare, e moale, nu te loveşte. Eu ador marea! Îmi place şi muntele, mai ales momentul când sunt sus, pe munte - pământul la picioare, mă simt pasăre-n zbor în astfel de momente.

Natura este o sursă bogată de inspiraţie pentru artişti. Dar spune-mi, te rog, câteva lucruri din natură care nu te inspiră...

Îmi place absolut tot ceea ce ţine de natură! Tot ceea ce ne înconjoară este natură; forme şi culori, arome şi aer pur, sunete şi mişcare... Dacă eşti dispus să vezi frumosul, îl vezi. Frumosul ne înconjoară, este în orice. Deschide ochii şi ai să-l vezi.

Unde plănuieşti să mergi, cu prima ocazie când vei avea timp, în vacanţă?

Mă gândesc să merg să văd Italia, în luna mai. Până atunci voi ajunge la Paris, cu un concert, dar nu cred că voi avea mult timp ca să vizitez oraşul. Pentru relaxare, voi merge în Italia, am nişte prieteni acolo care mă aşteaptă; apoi vom merge la Praga, dar acolo mergem în fiecare an, la fratele meu, ne reunim cu familia.

Îţi este dor de casă? Te simţi în România ca acasă?

Da, mă simt acasă în România. Când plec undeva şi când mă întorc acasă, aici, în Bucureşti, înţeleg cât de dor mi-a fost şi cât de bine e acasă. Ceea ce nu mai simt deja pentru casa din Chişinău. Acolo am crescut, totuşi, acum parcă mai mult e casa tatălui meu deja şi a amintirilor din copilărie.

Sus: pictură de Dmitry Brodetsky

Care sunt obiectele de care nu te poţi lipsi atunci când pleci în vacanţă?

Îmi iau câte 3 valize chiar dacă plec pentru 2 zile... În primul rând, multă încălţăminte îmi iau. Îmi iau şi cizme de cauciuc; acestea niciodată nu-mi lipsesc din portbagaj. Sunt fan cizme de cauciuc; am vreo 6 perechi. Poate chiar mai multe. Întotdeauna, chiar dacă dorm la hotel, mai iau cu mine un aşternut curat. Trebuie să ştiu că am rezerva mea în geantă; la fel şi cu prosoapele. Muzica întotdeauna e cu mine, multe cd-uri. Şi un carneţel în care îmi notez impresiile.

Cu fetiţa ta unde mergi mai des, ei unde îi place mai mult să o duci?

La mare. Şi la munte, însă la mare ei i se pare mai distractiv, toboganele de apă, mai ales...

Pe când lansarea unui nou album?

Sper că la toamnă, dar nu o să mă stresez dacă nu o să fie gata până atunci albumul. Când o să simt că, da, aşa rămâne şi pot să-l dau şi celorlalţi să-l asculte, atunci o să-l lansez. Până atunci mai lucrăm la el.

Cum se numeşte stilul, genul în care cânţi tu?

Unii zic că e muzică de autor; eu nu ştiu cum se numeşte. Eu scriu ceea ce vine din mine, cu definiţiile stau mai prost. Albumul are şi influenţe de jazz şi de funk şi de soul... Dar muzica pe care o scriu eu cu pianul, acasă, e ceea ce vine din mine. Nu ştiu cum se numeşte muzica asta – muzică din suflet...

Câteva gânduri, sfaturi pe care le adresezi cititorilor revistei Hai la Munte...

Mergeţi la mare, la munte, unde vă place vouă. Important este să vă petreceţi frumos timpul liber alături de cei dragi, să observaţi cât de frumos este totul în jurul vostru!

http://alexandrinahristov.blogspot.com/

http://www.myspace.com/alexandrinahristovofficial

Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş

Interviu publicat în revista Hai la Munte, aprilie 2010

Maia Ştefana Oprea

Scăldate-n Culoare – Feţe Înmugurind

Interviu cu Maia Ştefana Oprea,

artist plastic

15 martie 2010

Artista de 23 de ani este, în prezent, studentă în primul an la Universitatea Naţională de Arte, Facultatea de Arte Plastice – secţia Pictură, Bucureşti, după ce între anii 2007 – 2008 a fost plecată cu bursă de studii la Savannah College of Art and Design, USA. După doar un an de „experienţă americană” artista s-a întors în ţară, preferând arta în locul unui trai comod, dar dezrădăcinat sufleteşte şi spiritual. Ea a obţinut numeroase premii, a creat coperte şi ilustraţii pentru diverse cărţi, a participat atât la expoziţii de grup, cât şi personale – interne, ultima expoziţie fiind în desfăşurare la Melenia Art Gallery, cât şi externe: la Londra, Lliverpool, Southampton, Veneţia.

Pictează în uleiuri, acrilice, tempera, iar dincolo de explozia culorilor, dincolo de plăcerea estetică, a ochiului, picturile sale „vorbesc”, străbătute fiind de idei ingenioase - rod al dezlănţuitei sale imaginaţii.

Ai început să desenezi la o vârstă destul de fragedă – un an jumate. Apoi ai continuat, copil fiind, să te iniţiezi în tainele picturii. Cum au rămas în memoria ta afectivă acei ani şi prima experienţă, primii paşi către ceea ce avea să se dovedească a fi vocaţia vieţii tale?

Prima experienţă? Primii paşi? Nu ştiu. Tot aşa cum nu mai ştiu când am înotat pentru prima oară; când m-am căţărat într-un copac; când am râs sau plâns.

Conform spuselor părinţilor, am început să desenez de foarte mică, însă pentru mine pictura nu a însemnat mai mult decât un hobby, până în jurul vârstei de 13-14 ani. Una dintre cele mai vechi amintiri se referă la nişte desene foarte colorate pe care le-am făcut după pluşurile mele, pe la 4-5 ani. Aveam o colecţie fantastică de ursuleţi – Panda, în special - , hipopotami, girafe, căţei, etc., pe care i-am aşezat în diverse poziţii pentru a-i... „portretiza”. Căci pentru mine aceste pluşuri aveau o viaţă, o poziţie socială, un anumit caracter, aveau mai ales la rândul lor amintiri, corespunzătoare viselor mele. Aceste desene s-au pierdut, cât şi jucăriile.

Abia la vârsta de 19 ani mi-am adus aminte de o jucărie la care ţinusem foarte mult: o maimuţă verde. Procesul prin care mi-a revenit brusc în memorie imaginea acestei maimuţe poate părea puţin credibil: pictând o mandala. Mandala este o diagramă concentrică ce are semnificaţii spirituale şi rituale în budism şi hinduism. Carl Jung considera mandala ca fiind „o reprezentare a sinelui inconştient” şi considera că picturile lui cu mandale îi permiteau să acceadă spre întregul personalităţii sale.

Terminând pictura unei mandale a personalităţii mele, ce combina nenumărate elemente ludice în culori foarte vii, am dorit s-o privesc de la distanţă. M-am îndepărtat 5-6 metri pentru a putea privi lucrarea terminată. Uimirea mea a fost mare când am realizat că seamănă perfect cu o maimuţă, dar mai ales pentru că am reînviat jucăria uitată timp de 15 ani.

Sunt la fel de uimită acum, încercând să îmi dau seama cum s-a transformat pictura nu numai în „vocaţia vieţii mele”, dar într-o a doua viaţă, care curge paralel cu viaţa de zi cu zi. Nu întotdeauna însă reuşesc să-i schimb cursul.

A existat un moment definitoriu în care ţi-ai zis: da, asta îmi place, mă defineşte şi asta vreau să fac toată viaţa mea?

Momentul definitoriu cred că a fost în decursul verii dintre clasele a IV-a şi a V-a. Ieşisem şefă de promoţie pentru clasele primare, dar acum sunt de părere că ar fi trebuit să primesc un premiu pentru timiditate, însingurare şi frică.

Mi-am petrecut vara la ţară, alături de La Medeleni, Contele de Monte Cristo şi Cireşarii. Atunci am pictat pentru prima oară în culori de ulei, alături de mama mea (care a pictat în tinereţe, ca un mini-hobby).

Există o persoană care te-a îndrumat?

Mama mea a fost cea care mi-a dat imboldul de a crea, m-a susţinut în permanenţă şi m-a lăsat să-mi iau zborul atunci când am simţit că aşa trebuie.

Ai momente de tensiune, de nemulţumire, în care te hotărăşti să arunci o lucrare? Ce anume te determină să păstrezi o lucrare sau să renunţi definitiv la ea, aruncând-o la gunoi? Este ceva ce simţi în legătură cu aceasta?

Termenul de „lucrare” este foarte vast, el poate desemna în definitiv orice, de la o linie trasată pe hârtie şi până la o pictură la care am lucrat 80 de ore. Poate părea cu adevărat straniu, dar dacă ar fi să aleg, aş arunca acele nenumărate ore – căci printre ele se strecoară nu numai inspiraţie şi catharsis, ci şi multă trudă, studiu, tehnică, cunoştinţe, răbdare, cât şi nenumărate îndeletniciri anevoioase necesare ducerii la bun sfârşit a unei „lucrări”.

Însă nu am urmat acest crez dintotdeauna! Până la un moment dat am aruncat TOT. Era îngrozitor, nu mai puteam dormi noaptea, plângeam, aveam accese de furie tot timpul deoarece nu îmi plăcea ceea ce făceam (ştiind că pot, o, cu atât mai mult !) — aşa s-a strecurat adolescenţa. De atunci, ori de câte ori am simţit că sunt prea multe obiecte rectangulare anoste în jurul meu, am adoptat soluţia de a mă rade în cap – a funcţionat.

În prezent folosesc o cameră numai pentru depozitarea schiţelor, proiectelor, studiilor, crochiurilor. Toate lucrările pe care le-am făcut şi le voi face sunt ca filele unui jurnal, pe care îl recitesc pentru a putea scrie mai departe şi pentru a nu uita (căci niciodată nu voi mai putea desena ca acum 15 ani, ca acum 1 un an, sau chiar ca ieri, ca azi!). Este minunat ca, din când în când, să mă uit peste schiţe, sau chiar să le folosesc în noi lucrări: intervin peste unele, le folosesc în colaje, le cos, le folosesc ca obiecte în sine pentru naturi statice; ele dorm pe pereţii din dormitor, din baie, din bucătărie... Nu aş mai arunca niciodată nimic, dar totuşi întrevăd o perioadă de „curăţenie generală” (într-un viitor îndepărtat).

Ce mă determină să păstrez o lucrare? Bucuria de a şti că TU (cititorule) o priveşti şi ea îţi vorbeşte.

Ce te inspiră? De unde îţi vine impulsul de a începe o lucrare?

Inspiraţia este pretutindeni, în natură, în filme, cărţi, pe stradă, pe o foaie de hârtie albă, într-o piesă de dans, de teatru, într-o noapte albă sau un somn prelung, este mai greu să restrâng toate aceste surse de inspiraţie – pentru scurte perioada cel puţin — decât să le caut. Impulsul de a începe o lucrare se află pur şi simplu în mine în orice secundă, dar el este suprimat în mare parte a timpului. Un program riguros de atelier este foarte necesar într-o carieră artistică, acesta menţinând un ritm de lucru bun. Fără un program clar stabilit, impulsul de a te apuca de pictat efectiv are toate şansele să se diminueze în timp. Este interesant cum anumite faze îmi revin: cele în care odată ce am început să pictez, nu îmi vine să mă mai opresc vreodată; cele în care, dacă timp de mai multe săptămâni nu am pictat, mă găsesc în imposibilitatea de a lua pensula în mână, fiindu-mi foarte greu să reiau lucrul.

Şi ce nu te inspiră? Care este mediul / momentul în care simţi că nu poţi lucra?

Nu mă inspiră nervozitatea oamenilor din jurul meu, lipsa de entuziasm şi voinţă a multor tineri de vârsta mea, murdăria, dezordinea, necunoscutul, neştiinţa, ignoranţa, nepăsarea, arta comercială, şi orice mediu care nu este într-o continuă schimbare (de aceea, în fiecare an îmi schimb atelierul). Bineînţeles, cele mai lipsite de inspiraţie sunt momentele în care nevoile fiziologice de bază nu sunt îndeplinite, căci orice artist trece şi prin asemenea etape – dacă, însă, pornim de la premisa că ele sunt necesare în devenirea artistică, atunci sunt cât se poate de dătătoare de inspiraţie!

Ai locuit un an în Statele Unite, fiind studentă la Savannah College of Art and Design, însă te-ai întors. De ce?

De ce nu? Recomand un an de „experienţă americană” oricui, din toată inima! Mi-aş fi dorit cu siguranţă să rămân în State, dacă nu aş fi ales arta în primul rând. Am simţit că dacă mai stau mult acolo voi prinde rădăcini, voi tinde spre o viaţă comodă, pragmatică, materialistă, ce mi-ar fi tăiat încetul cu încetul avântul artistic, creativitatea şi imaginaţia. Dacă m-aş fi îmbogăţit rapid, cu atât mai rău pentru arta mea! Este foarte greu de pus în cuvinte cum am perceput „tărâmul tuturor posibilităţilor”. M-am simţit alienată printre alienaţi. Recunosc cu greu, uneori, că renunţarea la bursa integrală de studiu pe care am primit-o acolo a însemnat o renunţare la un trai cu mult mai bun decât cel de aici, dar nu regret nici o secundă că sunt „acasă”.

Care sunt principalele simboluri şi teme cu care lucrezi?

Principalele teme şi simboluri ar fi timpul, moartea, durerea, singurătatea, grotescul, metamorfoza, ludicul, copilăria, creaţia, închisoarea (sub formă de locuinţă – cutie - linii suprapuse), efemerul, însăşi tema nevoii de exprimare artistică.

Luând, spre exemplu, lucrarea „Blooming Faces”, cum a luat ea naştere?

În lucrarea „Blooming Faces”- „Feţe înmugurind” se pot observa două perechi de feţe (autoportrete şi portrete ale unui prieten) care se strâmbă la privitor. Vi s-a întâmplat să vă uitaţi dimineaţa în oglindă, să vă speriaţi de ce vi se înfăţişează, pentru a vă schimonosi şi mai tare pe urmă?

Am încercat să realizez portretul ‚frumos’ a ceva ce, în sine, poate părea scârbos, conferindu-i o atmosferă plină de energie pozitivă, printr-o caldă cromatică şi culoare aplicată în strat subţire.

Când începi o lucrare ştii dinainte ceea ce vei picta, este predefinită în imaginarul tău sau lucrarea vine cumva din interior, finalul ei fiind o surpriză? Demersul tău creativ este unul spontan?

Oricine vede portofoliul unui artist va găsi cu siguranţă mult material care este unic experienţelor acestuia – numai mie mi se poate întâmpla – dar care ia, în acelaşi timp, înfăţişarea unor tipare universale. Dacă încercăm să căutăm sursa acestui material, avem din ce în ce mai mult acces la mituri ale speciei umane, comune nouă tuturor, un „inconştient universal”. Cu cât avem mai mult acces la construcţiile noastre mitice, cu atât înţelegem mai bine realitatea ascunsă. Lăsând deoparte domeniul mult prea amplu al psihanalizei, demersul creativ este în acelaşi timp spontan şi căutat. De cele mai multe ori o lucrare are ca punct de pornire o stare, iar aceasta se transformă fie într-un moment de creaţie spontan (în acest caz finalul fiind de cele mai multe ori o surpriză, deoarece nu finalul era scopul, ci drumul către acesta), fie rămâne suspendată în timp, pentru ca pe parcursul timpului să revină şi să aibă o devenire conştientă (în acest caz consider că ea este la fel de predefinită în imaginar ca şi cea spontană, cu diferenţa că forma sa este dezvoltată îndelung).

Iar în privinţa modului de lucru...?

În ceea ce priveşte modul de lucru, nu întotdeauna este în concordanţă cu ceea ce este în interior: acesta poate fi spontan, în cazul unei idei, teme, compoziţii predefinite, şi cât se poate de calculat în cazul unei stări impulsive.

Ce este determinant în pregătirea culorilor pe paletă? Cum alegi culorile pe care le vei folosi? Foloseşti îndeosebi culori vii, vibrante (excepţie face lucrarea intitulată „Ţărână”); are acest aspect o rezonanţă cu starea ta sufletească?

Da, paleta culorilor folosite este în deplină comuniune cu starea sufletească exprimată, dar se întâmplă şi ca starea aceasta să se schimbe pe parcursul lucrului. Spre exemplu, culorile sunt la început terne, devenind pe parcurs foarte vii, aproape violente.

Îmi place să cred că paleta şi pigmenţii au viaţa lor proprie. La sfârşitul unei zile de lucru amestec toate culorile de pe paletă… din curiozitate. A doua zi pornesc de la griul obţinut în ziua precedentă. Iar atunci când culorile de pe paletă se usucă, le răzuiesc şi le păstrez, pentru a le refolosi în lucrări viitoare, ca materie tridimensională pentru tehnici mixte. Mă doare să arunc culorile la coşul de gunoi.

În ce rezidă frumuseţea unui om? Cum vezi tu, cu ochi de artist, un om ca fiind frumos sau pe un altul ca fiind urât?

Nu cred în existenţa frumosului sau a urâtului, cred în justa proporţie dintre acestea, sau în raporturi nepotrivite.

Aş dori să-l citez pe Kasimir Malevich din „Arta sălbatică şi principiile sale”: „Dar pot laşii să scuipe pe idolii lor./ Cum am făcut ieri !!! Vă spun, nu veţi vedea noua frumuseţe şi adevărul până când vă veţi hotărî să scuipaţi.(...)”

Plăcerea estetică este, de fapt, plăcerea de sine obiectivizată. A-ţi plăcea ceva din punct de vedere estetic înseamnă a te plăcea pe tine însuţi într-un obiect sensibil diferit de tine însuţi, a fi în empatie cu acesta. Senzaţia de fericire ce se activează în noi înşine prin reproducerea de frumuseţe (vitalitate organică frumoasă) este satisfacerea nevoii interioare de activare a sinelui – presupusul proces empatic. Eu resimt această vitalitate organică mai mult în cazul unui om recunoscut ca fiind urât, decât la cei cu trăsături regulate şi proporţionate.

Care este pictorul tău favorit? Şi care ar fi curentul artistic de care te simţi tu ca aparţinând?

În prezent nu am un anumit pictor favorit, doar sute de nume şi de tablouri care m-au impresionat (mai ales atunci când le-am văzut în realitate), cum ar fi (în ordinea în care mi-au fost pictori favoriţi de-a lungul anilor): Michelangelo, Van Gogh, Salvador Dali, Egon Schiele, Gustav Klimt, Chaim Soutine, Paul Gaugain, Wassily Kandinsky, Umberto Boccioni, Henri Matisse, Lucian Freud, Mark Rothko... Lucrările mele sunt de o diversitate mare, foarte variate tematic şi stilistic (de la impresionism la expresionism abstract, realism şi suprarealism), riscând să se piardă într-o mulţime de direcţii – dintre care pe unele nu le mai consider bune, deşi la vremea respectivă au fost necesare dezvoltării mele artistice. Nu doresc să mă încadrez într-un anumit curent artistic, sau să mă decid asupra unei „direcţii”, unui „drum” în artă, dar sper ca, în viitorul apropiat, să reuşesc a-mi restrânge sensibil aria de interes, deoarece îmi poate fi fatal să cânt la prea multe instrumente deodată. În ziua de azi nu mai putem crede cu candoare că ceea ce este particular unui individ poate aparţine unei întregi generaţii.

Un artist poate avea o lucrare de suflet, pe care nu ar vinde-o niciodată sau, dacă ar face asta, nu ar fi cu toată inimă. Ai o asemenea pictură, la care să ţii în mod deosebit?

Da, există picturi pe care nu doresc să le vând deoarece părinţii mei sunt foarte ataşaţi de ele. Nu mă interesează actul de a vinde în sine, ci bucuria de a şti că lucrările mele sunt apreciate de cei care le cumpără. Lucrările mele sunt ca nişte copii pentru mine, însă trebuie să le las să trăiască, să fie văzute şi, sper, apreciate. Lucrările la care ţin cel mai mult sunt cele pe care doresc să le creez; e chinuitor să fie în mine şi eu să nu le pot naşte. După ce termin o lucrare, mă simt uşurată că am reuşit s-o „eliberez”, însă ea rămâne în sufletul meu, indiferent dacă se vinde sau nu.

Cea mai mare bucurie a ta...?

Cea mai mare bucurie în prezent? În aşteptarea primăverii.

În trecut? Când mi s-a făcut foame în cer, în parapantă. Prima expoziţie şi călătorie la Veneţia. Razele soarelui dimineaţa, la Delphi. Primul tablou vândut. Muzeul MOMA din New York. Grădinile Villa Adriana din Tivoli. O noapte la Rudas Bath din Budapesta. Primul Van Gogh văzut. Singură cu focile la Cape Cod. Muzeul Dali de la Figueres. Pânza pe care o voi picta mâine.

Care este principiul după care te ghidezi în viaţă şi la care nu ai renunţa cu nici un chip?

Nu voi accepta să sfârşesc satisfăcându-mi nevoile artistice „făcând ceva din nimic pentru a-l vinde” (Frank Zappa), fie că este o pânză, o idee sau timp preţios.

Exceptând pictura, sculptura şi fotografia, care mai sunt hobby-urile tale? Ce-ţi mai place să faci? Ai şi un husky...

Îmi plac în mod deosebit înotul în locuri mai puţin turistice, călătoriile de lungă durată, mersul pe munte, campingul, patinajul, joggingul. Îmi place să gătesc ciudăţenii vegetariene, să citesc pe vârful unui deal, să cânt la pian, să-mi creez situaţii absurde, şi bineînţeles, să-mi cresc câinele husky – Hokusai, aşa-zis Xhai – pe care l-am luat a doua zi după ce m-am întors din Statele Unite. El dă scularea, culcarea, mă cheamă la masă, îmi spune când ar trebui să mai şi ies din casă, mă aleargă la role, şi cheltuieşte o groază de bani pe jucării din latex. Un husky este o responsabilitate foarte mare, dar ca liber-profesionist este excelent să mai ai şi un astfel de şef.

Apropo de citit („pe vârful unui deal”), care este autorul tău preferat şi cartea preferată?

Nu am un anume autor sau carte preferată (deşi, în mod surprinzător, prima care mi-a venit în minte a fost „Muntele Vrăjit” a lui Thomas Mann), dar printre autorii preferaţi se numără Garcia Marquez, Herman Hesse, Hemingway, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Cesare Pavese, Jose Saramago, Dino Buzzati, Mario Vargas Llosa, Milan Kundera, Salman Rushdie...

La ce lucrezi acum?

Acum lucrez în mare parte pentru facultate, fiind studentă în anul I la secţia de Pictură a Universităţii de Arte Bucureşti. În paralel lucrez pentru o expoziţie la Muzeul de Artă din Galaţi, ce se preconizează a fi spre sfârşitul anului, cât şi la alte proiecte internaţionale, alături de Melenia Art Gallery.

Luna viitoare voi participa la o tabără de artă în Florenţa şi la un workshop de creare a unor instalaţii în natură, în Polonia.

Unde te vezi peste 10 ani...?

În 10 ani sper să reuşesc să îmi duc câinele în Alaska...

Cum te raportezi la sintagma „Time is Art” (titlul rubricii noastre) vis a vis de „Time is Money”?
Sunt de părere că este o artă să faci bani din ceea ce îţi place, dar în momentul în care timpul investit în a face ceea ce îţi place se transformă strict în dorinţa de a avea bani, atunci arta dispare.

Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş

Interviu publicat în revista Business Woman Magazine Nr. 18 la rubrica TIME IS ART

FOTO: Costin Boerescu, Brand Cover www.brandcover.ro

Arhiva personală Maia Oprea