Cu picioarele printre flori, bătând cu palmele apa mării şi cu capul înălţat spre uriaşele păsări, avioanele
Interviu cu Alexandrina Hristov
30 martie 2010
Foto sus: Ionuţ Hrenciu
Alexandrina a absolvit Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice de la Chişinău, iar cariera sa artistică s-a dezvoltat şi a prins aripi aici, în România. A participat la numeroase festivaluri de muzică, iar „Om de lut” este primul său album, lansat în 2009. Muzica sa se încadrează în stilul bucuriei şi-al împăcării cu sine şi cu cei din jur şi acelaşi lucru se poate afirma şi despre picturile sale. Acestea sunt desprinse parcă din fantasticul unei bucurii simple simţite de către artistă la vederea unui lucru normal, firesc, dar pentru care ai nevoie de ochi larg deschişi pentru a-l observa. Fantasticul există chiar şi în lucrul considerat a fi cel mai firesc şi mai mărunt. Deschizi ochii – îl vezi- , deschizi şi inima – te cotropeşte, te umpli de el...
Te-ai născut având muzica “în sânge”, cum s-ar zice, iar pictura este a doua ta mare pasiune. Există un punct unde acestea se întâlnesc, în sufletul tău, până la întrepătrunderea completă?
Bineînţeles că ele merg alături – muzica şi pictura – moştenindu-le de la părinţii mei sau, poate, din cer, nu ştiu; cert este că tatăl meu este pictor şi mama cânta foarte bine.
Există o persoană care te-a îndrumat în cariera ta artistică? Cineva de la care ai avut multe de învăţat...
În cariera mea artistică primul meu învăţător a fost tatăl meu; el m-a ajutat, m-a îndrumat, a insistat să fac şi facultatea. El a fost primul meu învăţător, el aducea acasă culori, pensule, el mi-a creat această atmosferă. La început desenam pe pereţi, apoi tata mi-a arătat cum se poate desena şi pe hârtie... Iar în privinţa muzicii, la fel, totul a venit de la sine. Părinţii mei mi-au lăsat toată libertatea de a-mi alege propriul drum şi nu mi-au impus niciodată ca visul lor să devină şi visul meu. Aşa a fost să fie.
Care sunt sentimentele pe care le încerci, în timpul unui concert, vizavi de public?
În primul rând, cu câteva ore înainte de fiecare concert, am emoţii foarte mari şi mă calmez abia atunci când încep să cânt. Atunci îmi revin, iar emoţiile se schimbă; devin nişte emoţii de bucurie, de împlinire şi mă bucur să fac acest schimb de emoţii cu publicul. Am un public extraordinar de ascultător şi sensibil.
S-a întâmplat vreodată să întâlneşti un public mai „închistat” sau care să simţi tu că nu te înţelege şi că nu sunteţi pe aceeaşi lungime de undă? Diferă publicul tău de la un oraş la altul?
Nu cred. Publicul din Bucureşti oricum este, ca şi cel de la Iaşi, foarte primitor şi călduros; în schimb, publicul de la Timişoara nu este atât de extrovertit, este un public mai calm. Oricum, oamenii de acolo aplaudă şi vin foarte mulţi la concerte, însă ei sunt puţin mai rezervaţi în manifestări.
Foto sus: Iulian Ignat
Este diferit publicul din România de cel din Republica Moldova?
Nu ştiu cum este publicul din Republica Moldova pentru că nu am cântat vreodată acolo. Cariera mea muzicală a început aici. Voi participa şi acolo la concerte când îmi va organiza cineva pentru că eu, fiind aici, nu mă pot ocupa de acest lucru. Îmi doresc foarte mult să cânt la Chişinău.
Care este principiul de viaţă pe care îl urmezi şi la care nu ai renunţa niciodată?
Sunt mai multe, cred. În primul rând cred că trebuie să fii mereu sincer şi să fii conştient de menirea ta, să-ţi dai seama pentru ce ai venit pe lume. Sunt mulţi oameni nefericiţi care sunt întâmplători în meseriile sau în tot ceea ce fac; ei nu sunt împăcaţi cu realitatea. Eu am trecut prin asta şi ştiu ce vorbesc – atunci când am lucrat, de 2 ori în viaţă am avut job, nu eram împăcată. Simţeam că pot mai mult, că locul meu nu este acolo şi atunci m-am lăsat de toate şi am început să caut în mine, să caut drumul meu. Şi uite că l-am găsit.
Pari un om foarte deschis, pozitiv, mereu cu un zâmbet împăcat şi luminos pe buze, uneori dai chiar sentimentul că ai pluti... Ce te face să fii aşa?
Păi chiar faptul că mi-am găsit propriul drum şi ştiu care îmi este menirea. Atunci când plutesc sunt împăcată cu mine, doar gândul că viaţa e frumoasă... Nu poţi să fii indiferent; uite pisica aia cum stă, nu-i minunată? (şi-mi arată o pisică dolofană care se întindea la soare, pe acoperişul casei de vizavi...) Mă bucur de viaţă şi de tot ceea ce ea îmi oferă; de asta plutesc.
Şi ce te supără pe tine?
Nu sunt de acord cu minciuna şi cu oamenii care nu se stimează sau nu îi respectă pe cei din jur şi pământul pe care calcă, înjură, fac mizerie...
Pe lângă albumul „Om de lut” (lansat în 2009), ai şi expoziţii de pictură şi, mai nou, expoziţia de „tolbiţe” Sirin de la Clubul Ţăranului. Cum a luat naştere această nouă pasiune a ta?
Nu este o pasiune nouă, ci una foarte veche, de când eram mică îmi coseam haine, accesorii; am început să confecţionez pentru păpuşile mele, apoi m-am concentrat pe modelul meu, îmi făceam mie de toate, în facultate la fel. Îmi place lucrul manual, mă relaxează. Cu tolbiţele am făcut un pas mai mare şi vreau să dezvolt, să creez o colecţie mai serioasă.
Cine ştie? Viaţa e plină de surprize! Dacă o să simt, la un moment dat, de ce nu? Deocamdată mă gândesc la altceva: vreau să scriu o carte. Scrisă de mine, ilustrată de mine – o să fie un fel de audio-book, o să cânt eu, o să chem şi invitaţi. Va fi o carte şi pentru copii şi pentru adulţi. Şi adulţii mai sunt, într-un fel, copii.
Ai început să lucrezi la ea?
Nu încă, deocamdată este în stadiul de proiect.
Care este mâncarea ta preferata? Dulciurile îţi plac?
Ciorba de pui a la grec; aş mânca la orice oră. Şi somonul îmi place foarte mult şi icrele roşii sau pieptul de pui cu ciuperci, salata de boeuf, găina gătită în rolă, cum o făcea mama...
Îmi place şi ciocolata, îmi plac bomboanele de la Chişinău, laptele de pasăre, laptele condensat, e un fel de lapte mai caramelizat cumva. Mă întorc în copilărie de câte ori le mănânc.
Îţi place să găteşti?
Da, dar nu gătesc prea des. Îmi place să fac plăcintă cu brânză cu mărar, ţi se topeşte-n gură.
Ce hobby-uri ai?
Îmi place să citesc, să tricotez, să brodez, să cos, să dansez, să cânt, să mă plimb, duc o viaţă foarte relaxată.
Ce cărţi citeşti? Care sunt autorii tăi preferaţi?
Am foarte multe cărţi începute... Autorii mei preferaţi sunt: Nabokov, Marquez, Bulgakov. Citesc şi multă poezie. Ultimele cărţi pe care le-am achiziţionat sunt cele 2 volume de poezie ale lui Mircea Cărtărescu.
Îţi place să călătoreşti?
Îmi place foarte mult să călătoresc, să conduc şi să călătoresc; să observ peisajul care e în schimbare continuă. Nu să conduc prin Bucureşti, asta nu-mi place.
Îţi place viteza?
Îmi place vântul, să-mi sufle vântul în faţă atunci când conduc. Îmi place să zbor şi cu avionul, însă din maşină vezi mult mai multe lucruri. Dar avioanele îmi plac ele însele, sunt ca nişte păsări mari pe cer.
Care sunt locurile unde nu te-au purtat până acum paşii, dar în care ai vrea să ajungi negreşit?
Ştiu sigur că îmi doresc să ajung în Japonia şi să stau acolo măcar o lună. Mă fascinează lumea, cultura lor, sunt fantastici, ca nişte extratereştri pe Pământ. Sunt foarte talentaţi şi deschişi şi văd viaţa, lumea, cumva altfel decât noi. Vreau să văd şi aureola boreală.
Îţi place marea foarte tare; unde anume la mare îţi place să poposeşti?
De multe ori am fost în Vama Veche. Este aproape şi poţi evada oricând acolo. Şi iarna. În 2006 am fost la Odessa, iarna, şi marea era îngheţată. Cred că şi la Constanţa a fost atunci îngheţată. Niciodată nu o să uit imaginea asta: eram pe plajă, marea era îngheţată şi se auzea muzică de undeva, zburau pescăruşii deasupra noastră, muzica aia cânta şi 2 bătrânei dansau.
Da, pe plajă, dar era totul gheaţă, zăpadă; a fost o imagine de vis... Şi erau şi căţeii care se jucau în zăpada, pescăruşii zburau şi noi eram aşa...”Unde am nimerit?” Nu aveam pâine, dar am găsit nişte ciocolată în geantă şi le-o aruncam în sus, iar ei o prindeau din zbor, pescăruşii adoră ciocolata. Era o poveste. Am mers pe marea îngheţată... A fost extraordinar!
Îţi place să faci şi plajă când mergi la mare?
Fac plajă, dar nu prea suport să mă expun la razele directe ale soarelui; nu suport temperaturile înalte, deşi îmi place căldura foarte mult. Mai mult îmi place să înot. Când stau în apă sunt cea mai fericită. Pentru mine, marea e locul perfect!
Vorbind acum despre munte, îţi place să faci trasee? Să te opreşti peste noapte în pădure şi să montezi cortul? Ţi s-a întâmplat? Desigur, nu singură...
Am fost la munte aşa, cu cortul, în urmă cu câţiva ani, împreună cu nişte prieteni. Mi-a plăcut experienţa! Ziua e foarte cald, noaptea e foarte frig, făceam focul seara, ne încălzeam, spuneam povesti, mâncam la foc. Îmi place aerul de munte şi toate râurile reci, curate. Trasee nu am făcut.
Care sunt locurile montane, din România, pe care le preferi?
Îmi place foarte mult la Bâlea Lac şi drumul de la Sibiu la Bâlea Lac. Foarte mult îmi place şi la Braşov sau la Bran.
Comparând muntele cu marea, unde te simţi în largul tău? Care se dovedeşte a fi o sursă de inspiraţie mai „grăitoare” sufletului?
Marea. Marea e mare, e moale, nu te loveşte. Eu ador marea! Îmi place şi muntele, mai ales momentul când sunt sus, pe munte - pământul la picioare, mă simt pasăre-n zbor în astfel de momente.
Natura este o sursă bogată de inspiraţie pentru artişti. Dar spune-mi, te rog, câteva lucruri din natură care nu te inspiră...
Îmi place absolut tot ceea ce ţine de natură! Tot ceea ce ne înconjoară este natură; forme şi culori, arome şi aer pur, sunete şi mişcare... Dacă eşti dispus să vezi frumosul, îl vezi. Frumosul ne înconjoară, este în orice. Deschide ochii şi ai să-l vezi.
Unde plănuieşti să mergi, cu prima ocazie când vei avea timp, în vacanţă?
Mă gândesc să merg să văd Italia, în luna mai. Până atunci voi ajunge la Paris, cu un concert, dar nu cred că voi avea mult timp ca să vizitez oraşul. Pentru relaxare, voi merge în Italia, am nişte prieteni acolo care mă aşteaptă; apoi vom merge la Praga, dar acolo mergem în fiecare an, la fratele meu, ne reunim cu familia.
Îţi este dor de casă? Te simţi în România ca acasă?
Da, mă simt acasă în România. Când plec undeva şi când mă întorc acasă, aici, în Bucureşti, înţeleg cât de dor mi-a fost şi cât de bine e acasă. Ceea ce nu mai simt deja pentru casa din Chişinău. Acolo am crescut, totuşi, acum parcă mai mult e casa tatălui meu deja şi a amintirilor din copilărie.
Sus: pictură de Dmitry Brodetsky
Care sunt obiectele de care nu te poţi lipsi atunci când pleci în vacanţă?
Îmi iau câte 3 valize chiar dacă plec pentru 2 zile... În primul rând, multă încălţăminte îmi iau. Îmi iau şi cizme de cauciuc; acestea niciodată nu-mi lipsesc din portbagaj. Sunt fan cizme de cauciuc; am vreo 6 perechi. Poate chiar mai multe. Întotdeauna, chiar dacă dorm la hotel, mai iau cu mine un aşternut curat. Trebuie să ştiu că am rezerva mea în geantă; la fel şi cu prosoapele. Muzica întotdeauna e cu mine, multe cd-uri. Şi un carneţel în care îmi notez impresiile.
Cu fetiţa ta unde mergi mai des, ei unde îi place mai mult să o duci?
La mare. Şi la munte, însă la mare ei i se pare mai distractiv, toboganele de apă, mai ales...
Pe când lansarea unui nou album?
Sper că la toamnă, dar nu o să mă stresez dacă nu o să fie gata până atunci albumul. Când o să simt că, da, aşa rămâne şi pot să-l dau şi celorlalţi să-l asculte, atunci o să-l lansez. Până atunci mai lucrăm la el.
Cum se numeşte stilul, genul în care cânţi tu?
Unii zic că e muzică de autor; eu nu ştiu cum se numeşte. Eu scriu ceea ce vine din mine, cu definiţiile stau mai prost. Albumul are şi influenţe de jazz şi de funk şi de soul... Dar muzica pe care o scriu eu cu pianul, acasă, e ceea ce vine din mine. Nu ştiu cum se numeşte muzica asta – muzică din suflet...
Mergeţi la mare, la munte, unde vă place vouă. Important este să vă petreceţi frumos timpul liber alături de cei dragi, să observaţi cât de frumos este totul în jurul vostru!
Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş
Interviu publicat în revista Hai la Munte, aprilie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu