KEO

Spre lună !

Interviu cu KEO, cântăreţ, compozitor, producător

17 febr. 2011

KEO s-a născut la Bucureşti, iar în 1985 s-a mutat împreună cu părinţii la Geneva (Elveţia). La vârsta de 12 ani el a început să cânte la pian, urmând ca la 14 ani să scrie primul său cântec. În anii de liceu el şi-a format prima trupă, “I SCREAM”, după care a urmat studii de politică la Geneva şi Los Angeles. Mai târziu, întors acasă, în Elveţia, el a format trupa numită “THE PARK” (cu care a lansat albumul pop-rock „Spiders Of Addiction”). “THE PARK” a cântat live în cadrul unor festivaluri celebre, precum: Open Air şi Montreaux Jazz Festival... la Montreaux deschizând chiar concertul lui David Bowie.

Reîntors în România în 2005, el a debutat aici ca solist solo cu piesa AZI VII MÂINE PLECI”. http://www.youtube.com/watch?v=QkybZs6-_KI&feature=related

Lansată în septembrie 2005, aceasta a ajuns numărul 1 în top 20 MTV, în doar 3 săptămâni; în următorii ani activitatea artistică a lui KEO a fost încununată de numeroase premii. În calitate de compozitor şi producător, el a colaborat cu Andreea Bălan, Alexandra Ungureanu, Cătălin Josan, Blaxy Girls, Anna Lesko, Cristina Rus, Tina G, Cristi Stanciu.

KEO – voce, pian, compozitor piese - cântă în prezent împreună cu Felix Bârcă – chitară (un foarte talentat chitarist pe care-l putem asculta cântând şi în cadrul trupei STONEBOX), Radu Moldovan – tobe, Antoine Gautier - dj, Florin Alexe – clape şi tocmai şi-a lansat single-ul „LIBER”, single ce deja se bucură de un imens succes la public.

Un proiect nou la care lucrează acum este cel alături de Alexandra Ungureanu şi Skizzo Skillz, iar drumul său muzical nu se opreşte aici... nicidecum... printre stele, printre stele... spre lună (ca să parafrazez cuvintele lui Les Brown: “Întotdeauna ţinteşte spre lună. Chiar dacă nu reuşeşti, măcar vei ajunge printre stele.”...).

Noi îi urăm succes în continuare şi... ne vedem la concerte, ca să cântăm împreună piesele atât de îndrăgite!

Când ţi-ai descoperit pasiunea pentru muzică? Cum a început povestea?

De când mă ştiu mi-a plăcut la nebunie muzica, însă mi-am dat seama cu adevărat de acest lucru atunci când am primit cadou un pian electric de la părinţii mei, la vârsta de 12 ani, în Geneva. Îmi doream foarte mult un pian, iar scânteia spre compoziţie s-a aprins chiar în acea seară in care „am compus” şi o mică piesă.

Cine te-a îndrumat în cariera ta artistică?

Naşul meu, marele compozitor Temistocle Popa, este cel care m-a ajutat să-mi cultiv pasiunea pentru muzică şi care, până în ziua de azi, îmi dă sfaturi în tot ceea ce fac. În afară de el, am avut foarte mult de învăţat de la toţi artiştii pe care i-am iubit, îi iubesc în continuare şi care m-au influenţat enorm, precum: Prince, Michael Jackson, The Beatles, U2, David Bowie şi mulţi alţii.

Care ar fi sfatul tău pentru cei care se află acum la începutul unei cariere muzicale?

Cheia succesului cred că se află în pasiune şi perseverenţă. Cu toţii pornim de la un vis, însă dacă îi atribui muncă, talent, pasiune şi ambiţie, acest vis poate deveni realitate.

Ce părere ai despre ceea ce se întâmplă acum pe piaţa muzicală românească, despre noile trupe care apar peste noapte...?

Industria muzicală a devenit una care se bazează pe valoarea piesei mai mult decât pe valoarea artistului. În momentul de faţă nu trebuie neapărat să fii foarte talentat ca să poţi avea o piesă pe radio. Din păcate, asta face ca majoritatea pieselor să sune aproape la fel, toţi urmând aceeaşi reţetă.

Care crezi ca este secretul longevităţii carierei unui artist?

Secretul, în afara talentului - care se presupune că există - este perseverenţa în tot ceea ce face el. Un artist, ca să se poată bucura de longevitate în carieră, trebuie să aibă un univers muzical pe care să şi-l clădească singur şi cu care un public să se poată identifica. Acest univers se construieşte în timp, în acest mod artistul reuşind să-şi fidelizeze fanii.

Dintr-o zi, cât timp dedici muzicii?

Cu siguranţă 24 de ore din 24, 7 zile din 7. Chiar şi atunci când dorm, tot despre piese visez, deci pot spune că sunt un obsedat, în sensul frumos al cuvântului...

Ce sentiment ai atunci când ai terminat de compus o piesă?

În primul rând sunt curios şi nerăbdător să văd reacţia oamenilor la această piesă. În primă fază, primii ascultători sunt prietenii apropiaţi şi colaboratorii de la casa de discuri. În al doilea rând, se întâmplă un fenomen ciudat atunci când ai terminat de compus, pentru că, dacă în procesul creaţiei există o relaţie de intimitate între compozitor şi piesă, în momentul când aceasta e finalizată devine o entitate separată şi simţi că nu-ţi mai aparţine doar ţie, ca şi compozitor, ci oricărei persoane care se identifică cu ea.

Care sunt subiectele care te inspiră, despre ce scrii?

În general, scriu despre nişte subiecte pe care le pot înţelege şi care fac parte din universul meu. Tocmai de aceea îmi place să scriu, în general, despre dragoste şi relaţii. Excepţie de la regulă este cel mai nou single al meu, numit „Liber” al cărui subiect mizează pe individualism şi pe libertatea fiecărei persoane, în orice formă a ei. Dar există şi subiecte care nu mă inspiră, precum cele sociale sau politice, iar dacă aş cânta despre ele, nu aş fi credibil pentru că nu s-ar potrivi în universul meu.

http://www.youtube.com/watch?v=OvBLJUfzQ9o&feature=fvw

Cu ce artişti din planul internaţional ţi-ar plăcea să cânţi?

Ar fi o idee cool să-mi remixeze Timberland noul single „Liber”, însă evident, dacă aş primi un telefon cu o propunere de colaborare de la Bono (U2) cred că aş cădea de pe scaun...

Ce sentimente încerci, în timpul unui concert, vizavi de public?

În afară de adrenalină, care îmi umple corpul în timpul concertelor, cele mai frumoase momente din viaţa mea de artist sunt atunci când publicul pe care-l am în faţă cântă piesele alături de mine.

http://www.youtube.com/watch?v=w-PSkzzlbnc&feature=related

Cum îţi place să-ţi petreci timpul liber?

În afară de muzică, muzică şi iar muzică, îmi place să călătoresc, când îmi permite timpul, dar şi să mă relaxez în faţa televizorului urmărind Discovery şi History Channel.

Care este vârsta pe care ai vrea să o retrăieşti, dacă ar fi să te poţi întoarce în timp?

Din fericire, am marea şansă să-i am în viaţă pe oamenii pe care-i iubesc şi să-mi trăiesc visul în fiecare zi. Pot spune, mai degrabă, că aş vrea să se oprească timpul în loc.

Care crezi tu că ar fi job-ul potrivit unei femei?

Atât o femeie, cât şi un bărbat, au dreptul de a-şi alege ceea ce îşi doresc să facă în viaţă. Eu nu cred că există neapărat un job potrivit pentru o femeie, pentru că am întâlnit în viaţa mea femei care erau directoare de bancă, poliţiste sau casnice, însă fiecare era excepţională în felul său.

Vorbind de femei, în ce rezidă frumuseţea acestora?

Cred că frumuseţea lor rezidă în naturaleţea şi încrederea pe care o are o femeie în propria-i persoană. Frumuseţea e mai mult un sentiment care nu se poate explica printr-o trăsătură fizică, ci mai degrabă constituie un cumul între atitudine, suflet, ochi, zâmbet, şarm...

Care este principiul după care te ghidezi în viaţă?

“Întotdeauna ţinteşte spre lună. Chiar dacă nu reuşeşti, măcar vei ajunge printre stele.” - Les Brown

Riscă şi experimentează... ce te-ar tenta?

Mi-ar plăcea să fac un zbor în spaţiu. Ştiu că deja compania Virgin Galactic oferă acest serviciu contra sumei de 250 mii euro, aşa că voi aştepta să scadă preţul sau să obţin un discount.

Ce fel de fire eşti? Un cuvânt care să te exprime foarte bine...

Geamăn... Fiind în zodia gemeni, cred că reprezint mai multe personaje la un loc, în sensul bun, bineînţeles.

Ce faci ca să te remontezi după o zi stresantă sau o întâmplare neplăcută?

De regulă vorbesc cu mama, după care îmi pun un film SF.

Care este mâncarea ta preferată?

Evident mâncarea făcută de mama, însă, în afară de asta, îmi place foarte mult bucătăria asiatică, în special cea thailandeză, cu care mai şi cochetez câteodată, atunci când prepar chiar eu curry thailandez.

Ai un citat preferat?

„Experienţa este ceea ce vei obţine, atunci când nu obţii ceea ce vrei”. (Dan Stanford)

Care sunt calităţile ce te impresionează mai mult la o persoană?

Depinde de persoană şi, mai ales, de contextul în care o întâlnesc, dar cel mai mare respect îl am pentru persoanele care dau dovadă de coloană vertebrală.

Care sunt planurile muzicale din viitorul apropiat? La ce proiect lucrezi acum şi cu cine colaborezi?

Tocmai am lansat noul single „LIBER” http://www.youtube.com/watch?v=LpQ47wjjgvQ

şi mă bucură succesul pe care-l are deja la public. Am filmat de asemenea şi videoclipul piesei, urmând un scenariu scris de mine, exact aşa cum îmi doream. În plus, în momentul de faţă lucrez la finalizarea albumului care se va lansa cu siguranţă în următoarele luni. Mai mult decât atât, am început un proiect nou alături de Alexandra Ungureanu şi Skizzo Skillz, pe care-i apreciez foarte mult, atât ca prieteni, cât şi ca artişti. Mai multe detalii puteţi afla de pe pagina mea oficială de Facebook: facebook.com/keomusic, dar şi de pe site-ul meu oficial: www.keo.ro.

Unde te vezi peste 10 ani? Ce crezi că vei face atunci?

Cu siguranţă nu mă văd făcând altceva decât muzică, având în vedere că este pasiunea vieţii mele. Deci sper să pot şi peste 10 ani să încânt publicul cu piesele mele, iar publicul să mă încânte pe mine cu prezenţa lui la concerte.

Câteva gânduri pentru cititoarele revistei Business Woman...?

Rămâneţi aşa cum sunteţi: încântătoare, frumoase şi puternice! Cu dragoste, Keo!

Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş

Publicat în revista Business Woman Magazine, februarie 2011

Foto: Edi Enache

Ionuţ Staicu

Mulţumiri Alinei Buleanu, RedCarpet Media

Patricia Moga

“Desperados on the Block”

Interviu cu Patricia Moga, actriţă

TRAILER FILM: http://www.youtube.com/watch?v=8Dd10uftafI

Patricia Moga a urmat studii de doctorat în teatrologie la Universitatea din München, oraş în care a locuit timp de 6 ani. Acum locuieşte la Viena. Primul său rol într-un film de lung metraj (“Desperados on the Block”) este cel al Clarei, o studentă de origine română ce locuieşte într-un cămin studenţesc din München şi care, nemaisimţind prezenţa lui Dumnezeu în viaţa ei, se hotărăşte să încalce cele 10 porunci, în speranţa că va primi un semn divin ce o va opri din drumul către pierzanie. O poveste încărcată de misticism, „un rol cu multe tăceri, e chiar ca un ţipăt mut”, după cum afirmă Patricia Moga.

“Desperados on the Block” (1h 29 min., coproducţie Germania-România), film regizat de Tomasz Rudjiks şi apărut în anul 2009, a fost prezent la festivalurile de film de la Saarbrücken şi San Sebastian şi a câştigat trei premii la a XI-a ediţie a Festivalului European de Cinema de la Lecce, Italia: prestigiosul premiu FIPRESCI (European Film Award of the Critics), Golden Olive Tree pentru cel mai bun film şi premiul CineEuropa pentru cel mai bun film, dar şi premiul pentru cel mai bun debut Funf Seen FF, fiind nominalizat şi la premiul Max Ophuls.

Un film despre singurătate, căutare de sine şi încercarea de a descoperi o sclipire de lumină şi iubire în bezna unei lumi reci, neprimitoare. Un film care merită a fi văzut şi revăzut.

Spune-ne câteva cuvinte despre tine: cum ţi-ai descoperit pasiunea pentru actorie, cum ai început, ce te-a atras?

La mine totul vine şi pleacă, se îndepărtează şi revine sub forme infinite. Despre pasiune nu cred că era vorba atunci, acum câţiva ani buni, în timpul liceului, însă simţeam că am o chemare căreia trebuie să-i găsesc răspuns, într-un fel sau altul. Am început prin a scrie, scriam din fragedă pruncie, tot ce-mi trecea prin minte, însă lucrurile se închegau mai degrabă în dialog şi, în ultimă instanţă, ca să-mi conving părinţii că nu vreau să fac ASE, am scris o piesă de teatru pe care am şi pus-o în scenă, la Câmpina, în oraşul meu natal. Înainte de asta, făcusem diferite spectacole la Castelul Iulia Haşdeu, inspirată de textele scrise de Iulia Haşdeu. Adunam oamenii, îi convingeam că merită să facem şi altfel de lucruri într-un oraş de provincie care dormita, ca multe altele după Revoluţia din ´89, şi unde, dacă doreai să respiri şi un strop de cultură, trebuia (oricât de mic ai fi fost) să-ţi sumeci mânecile de la haină şi să te pui pe treabă.

Sunt o fire luptătoare şi care dintotdeauna a dorit să realizeze lucrurile după cum îi dictează propria inimă din piept şi nu am făcut nici un compromis ca să ajung mai sus sau mai altfel decât sunt astăzi. Bineînţeles că am şi suferit, pe măsura ambiţiilor şi idealurilor avute, însă, de fiecare dată, în locul uşilor închise s-au deschis ferestre de poveste. Poate n-am ştiut mereu să privesc prin ele „noul Ierusalim” care se deschidea, însă am învăţat, ca fiecare dintre noi, cu timpul...

De ce ai plecat din România?

De ce am plecat din România... tocmai datorită uşilor închise de care vorbeam... M-am căsătorit şi am plecat pentru a urma studii de doctorat în teatrologie la Universitatea din München. Au fost ani extrem de bogaţi şi astăzi ştiu să mă bucur pentru uşile închise în România. Ele trebuiau închise, pentru a descoperi noi drumuri sau, mai bine spus, pentru a-l îmbogăţi şi a-l concretiza pe cel care îmi aparţinea mie şi numai mie... propriul meu drum. Momentan locuiesc la Viena. Am trăit în München mai bine de şase ani, până în vara acestui an...

Cum îţi place să-ţi petreci timpul liber? Dacă ai aşa ceva...

Nu cred că am avut vreodată timp liber... Sunt continuu în mişcare, dacă nu fizic, atunci lăuntric şi nu stau nici o clipă, pentru că viaţa trece mult prea repede şi nu pot s-o trăiesc fără să storc fiecare fărâmă de viu din ea.

Ce cărţi citeşti?

Sunt perioade de timp lungi în care nu citesc nimic pentru că scriu eu... şi atunci încerc să ascult în tăcere şi să observ cu înmiită atenţie orice mişcare şi orice suflu de viaţă din preajma mea. Mi se dilată simţurile, ştii, şi atunci citeşti cel mai bine în ceilalţi... Atunci descopăr poveşti fascinante şi unice, care încă nu au fost puse pe hârtie şi care, oricum, sunt ştirbite atunci când li se dă formă.

Momentan recitesc „Jurnalul unei fete greu de mulţumit” (Jeni Acterian).

Iar în privinţa muzicii... ce îţi place să asculţi?

Ascult muzică clasică, mai ales că Rafael, fiul meu de un an şi jumătate, e un meloman... La primul concert de muzică clasică în aer liber n-a mişcat timp de patruzeci şi cinci de minute. E fascinat de instrumente şi de potenţialul fiecăruia în parte.

Care sunt filmele tale favorite?

Filme... recunosc, iubesc „Decalogul” lui Kislowsky, îmi place „Macbeth”-ul lui Polanski, mă amuză „Lola Rennt” a lui Tykwer, mă cufund în întrebări cu „Veşnicia şi o zi” a lui Angelopoulos, mă trezesc la realitate cu „Panglica albă” a lui Haneke şi revin de fiecare dată la mine cu filmele lui Tarkowskij.

Vorbind de rolul Clarei din “Desperados on the Block”, te-ai regăsit în acest rol, în frământările personajului?

Nu, deloc. Patricia nu are nimic de-a face cu Clara sau ba da, are... i-am dat chip, dar eu sunt altceva, cu totul altceva şi altcineva decât Clara.

Cine eşti, cum te-ai autodescrie? Care sunt propriile tale frământări?

Mi-e greu să mă autodefinesc, apelând la câteva atribute, lipsite de ecou personal. Sunt deopotrivă romantică şi realistă, emoţională şi critică, empatică şi distantă. Mă feresc să spun cuvinte mari. Există un aspect de taină în fiinţa fiecăruia, care ne dă adevărata consistenţă existenţială, dincolo de certitudinile pe care ni le apărăm cu atâta vanitate. Faţă de Clara, din “Desperados”, eu nu pot să reduc relaţia cu Dumnezeu la un nivel moralist. Însă, desigur, criza de profunzime a Clarei, aceea că nu mai simte prezenţa lui Dumnezeu în viaţa ei, poate deveni oricând şi criza noastră.

Care a fost prima ta reacţie, primul tău gând atunci când ai primit propunerea de a juca rolul Clarei? Ţi s-a părut a fi un rol greu de interpretat?

„Minunat de greu!” - a fost gândul...

Primul meu rol într-un film de lung metraj are legătură cu frământări lăuntrice legate de religios, de noi şi Dumnezeu. Citeam mult Simone Weil, în perioada respectivă, o mistică franceză, şi ea zicea aşa: „Fiecare persoană e un ţipăt mut în dorinţa de a fi citită altfel”. Şi citatul acesta şi alte două m-au ajutat în descoperirea personajului. Altul, care mi-e foarte drag, sună cam aşa: „Omul trebuie să împlinească posibilul pentru a atinge imposibilul.”

Nu e un rol pe care să-l scoţi din pălărie... Am lucrat împreuna cu regizorul mult la nuanţe, am modificat împreună pasaje din scenariu, mai ales că e un rol cu multe tăceri, e chiar ca un ţipăt mut...

Care a fost cea mai mare greutate pe care ai întâmpinat-o la filmări, un lucru care ţi s-a părut a fi mai complicat?

Complicat mi se pare când intervin chestii mărunte, care împiedică lucrurile cu adevărat importante să iasă perfecte.

Echipa a fost în general formată din oameni extraordinari: regizorul, Tomasz Rudjik, care are o sensibilitate fantastică în lucrul cu actorul şi un respect infinit pentru ceea ce faci, un director de imagine ca Sorin Drăgoi cum rar întâlneşti şi care ai impresia că face magie şi nu cameră, o asistentă de regie care în tinereţe a lucrat cu Visconti... deci îţi poţi imagina ce atmosferă era la platou... Însă lipsa banilor îţi mai aduce în joc uneori şi probleme cu care, vrând – nevrând, trebuie să te confrunţi: machiajul de pildă, asta a fost o greutate, pentru că lucram cu persoane neimplicate, care doreau să-şi facă treaba repede şi gata.

Dar cel mai amuzant...?

Cel mai amuzant era când improvizam la platou şi te trezeai că îl pune regizorul pe sunetist să fie partenerul tău în film.

La ce proiect lucrezi acum – sau vei lucra în viitorul apropiat?

În curând va apărea un film de scurt metraj, pe care l-am filmat în vara

aceasta, în Germania: „Silent River”, o coproducţie româno-germană.

Un alt proiect la care lucrez momentan - un scenariu de lung metraj.

Îmi place să descopăr acelaşi lucru din mai multe perspective. Dincolo de faptul că am făcut studii doctorale în teatrologie câţiva ani, din dorinţa de a aprofunda teoretic realităţi practice cu care mă confruntam, am început să caut forme alternative de exprimare artistică. Şi am descoperit pictura de icoane, am descoperit poezia, am descoperit scrisul (scenariu) şi acum, de curând, terapia prin artă (o formă de prezentare a artei în lumea celor bolnavi, a celor care au cel mai acut nevoie de ea, dincolo de speranţă, medicină şi iubire).

Sunt acumulări pe care încă nu le-am aruncat în lume, ele sunt la dospit...

Câteva cuvinte pentru cititoarele revistei Business Woman...?

Nişte versuri: Un soare cu cheie / Şi-o umbră de cheie în mână / Un dor de a fi / Pentru ceilalţi lumină. / Vânt umed / Şi nor de nelinişte / Care plouă peste toate / Duhul iubirii / Descuiat şi răsărit / De ce e timpul totuşi umbrit?

Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş

pentru revista Business Woman Nr. 23, decembrie 2010

Credite foto: http://www.desperadosontheblock.com

Ioan Moga, Radu Dragomir, Dominique de Fazio

Sorin Drăgoi

Ochiul magic din spatele camerei

Interviu cu Sorin Drăgoi, director de imagine şi coproducător - ”Desperados on the Block”

Trailer film: http://www.youtube.com/watch?v=8Dd10uftafI

Pe Sorin Drăgoi l-am întâlnit la Bucureşti cu ocazia Festivalului Internaţional de Film din România (1 – 10 octombrie), venit aici din Germania cu filmul „Desperados on the Block”, în calitate de coproducător şi director de imagine al acestuia. Un film care mi-a atras atenţia şi pe care am dorit să-l văd şi a doua oară, datorită unor secvenţe filmate minunat, de o delicateţe şi o sensibilitate a imaginii extraordinare.

Dorind acest lucru, nimic nu m-a oprit să alerg prin ploaia unui Bucureşti întunecat, cenuşiu şi rece, de la Scala la Cinemateca Eforie, în acea seară de festival. Un film pe care vi-l recomand... cu toată căldura.

Spune-ne câteva cuvinte despre plecarea ta din România: când ai plecat şi de ce?

Am plecat din România nu ca să plec, am plecat, practic, la un festival de film în Israel, la Tel Aviv, cu unul dintre filmele făcute ca student. Eram în ultimul an la Facultatea de Film şi acest lucru se întâmpla la câteva zile după alegerile de la 1 mai 1990. 2 săptămâni mai târziu, chiar când se terminase festivalul şi am vrut să mai rămânem 2 - 3 zile să vizităm Israelul – era pentru prima oară când eram în străinătate, soţia mea şi cu mine – s-a întâmplat Piaţa Universităţii, mineriada. Ca participanţi activi, era periculos să te întorci în momentul respectiv, foarte incertă situaţia, aşa că am mai rămas în Israel încă o jumătate de an, până am primit o viză în altă parte. Şi prima viză pe care am primit-o a fost în Germania.

Cum te-ai adaptat acolo şi ce te-a determinat să rămâi?

Încet, încet... Alegerea de a rămâne acolo s-a produs prin faptul că am intrat la Şcoala de Film. În România terminasem, aveam toate examenele date, până la examenul de diplomă. Din decembrie ‘89 şi până la alegeri n-am făcut decât „politică”, adică încercare de organizare studenţească împotriva deteriorării situaţiei politice de la noi, aşa cum ulterior s-a şi deteriorat. Am realizat în acea primăvară primul film despre revoluţia din ‘89: „Revoluţia?”, un film absolut sincer despre momentul pe care l-am trăit într-o colectivitate destrămată, la diferite grade de luciditate.

În imagine: Sorin Drăgoi

Care sunt lucrurile ce le-ai întâlnit în Germania şi care te-au surprins în bine?

Civilizaţie, respect, nu se prea ţipă, nu se prea înjură, nu se prea scuipă…

Şi ce s-a dovedit a fi sub aşteptări...?

Uscăciunea, o anumită răceală şi, vizavi de străini, o subtilă reţinere a respectului, dar şi o anumită inflexibilitate între oameni în viaţa de zi cu zi.

Dacă ar fi să o iei de la capăt, tot acolo te-ai stabili?

Nu ştiu ce aş face... nu cred… aş încerca să simt mai cu adevărat momentul…

Cum te simţi acum în Germania, te simţi înstrăinat, într-un anume fel?

Asta este problema emigranţilor, în general, nu mai eşti nicăieri acasă; eşti cumva perceput ca străin în ambele locuri, deşi tu pe tine însuţi te percepi mai adaptabil… asta este drama oamenilor plecaţi.

În imagine: Sorin Drăgoi

Cum l-ai cunoscut pe Tomasz Emil Rudzic, regizor şi scenarist al filmului „Desperados on the Block”?

Eu, în fiecare an, după ce am terminat Şcoala de Film din Munchen, în 1997, (şcoală ce am făcut-o lucrând 3 zile pe săptămână şi 4 zile mergând la şcoală, altfel nu se putea duce existenţa acolo), am lucrat foarte mulţi ani cu studenţi. Îmi place să lucrez cu oameni tineri, să mă lovesc de întrebări noi, la care eu poate nu mă mai gândesc, mă obligă să caut soluţii noi şi, într-un fel, să rămân fraged. Printre studenţi, am lucrat cu un student spaniol foarte talentat cu care am făcut 2 scurt metraje – unul de 15 minute, altul de 20 minute, filme ce au luat o grămadă de premii pe la festivalurile internaţionale de scurt metraj. Unul dintre filme a luat 20 de premii... Este vorba de „El sueño del caracol” / „Schneckentraum” („Vis de melc”, 2001), un film de dragoste, alb-negru, cu foarte puţin dialog. Iar Tomasz, fiind student în primul an, a văzut acest film şi i-a plăcut foarte mult şi aşa am ajuns să lucrăm împreună.

Şi el a avut o poveste de cu totul alt stil, într-un fel asemănătoare celei de acum, dar mai murdară, cu nişte puştani, adolescenţi. A fost primul lui film, un film alb-negru, fără dialog, filmat tot numai din mână, şi ne-am înţeles foarte bine. Era clar că urma să lucrăm împreună şi pe viitor, la un proiect mai mare. Acest proiect a venit câţiva ani mai târziu şi este filmul lui de diplomă, „Desperados on the Block”, pe care ne-am străduit să-l facem să fie şi debutul lui de lung metraj în acelaşi timp. Un debut cu un buget foarte scăzut – 50 000 euro din partea şcolii şi 400 000 din fondul naţional bavarez de sponsorizare (FFF).

E un buget mic?

Da, e un buget foarte mic în Germania, e un film cu foarte multe personaje şi locuri de filmare... 90% din oamenii care participă la proiect lucrează pe gratis sau pe o sumă fictivă care le acoperă doar chiria... Altfel nu s-ar fi putut face un asemenea film.

Câte zile aţi lucrat la filmări şi câte ore pe zi de filmare au fost?

De filmat am filmat 32 de zile în total, 12 - 15 ore / zi. Am avut 3 zile suplimentare pentru că am lucrat cu o tehnică nouă în faza de prototip. Camera nefiind finalizată, improvizând-o în mers, am avut o groază de probleme tehnice.

E filmat pe digital?

Da, pe digital, este o cameră de tip 2 K, dar cu un altfel de cip, CCD Chip, care are o altfel de factură a imaginii decât tehnica CMOS, una mai filmică.

În ce format îţi place să lucrezi mai mult: pe peliculă sau digital?

Pe peliculă. Pelicula este organică, trăieşte, digitalul are o rigiditate, un spaţiu de desfăşurare limitat, trebuie să faci foarte multe compromisuri, să eviţi să filmezi anumite lucruri pentru a arăta „bine”. Iar asta îţi îngreunează filmarea, nu mai eşti atât de liber pentru că anumite lucruri nu dau bine, pe când pelicula este mai indulgentă.

Care este povestea ce stă la baza creării acestui film şi care ar fi câteva detalii privind modalitatea vizuală de susţinere a poveştii?

Sunt 4 poveşti în film, împletite; destinele unor oameni care trăiesc în cutiuţele lor, separaţi unii de alţii, singuri, în căutare de alţii şi în căutare de sine, de prietenie, de dragoste, căldură. Este o înstrăinare specifică oraşului vestic modern, precum şi Germaniei. Un portret metaforic al Germaniei, dacă vrei... Conceptul de culoare era gândit în felul următor: viaţa în exteriorul acelui bloc este înfăţişată ceva mai ostil, în tonuri desaturate, mai puţină culoare, monocromatic, rece, albăstrui-verzui… Iar interioarele, deci înlăuntrul nostru, unde fiecare îşi ţine ascuns în cutiuţa lui minunile proprii, au culori vii, senzuale, pasionale, brutale, câteodată, alese şi pentru caracterizarea personajului. Fiecare personaj are un spectru de culoare care îi este specific. În tot ce s-a filmat în interior a fost permanent evitat peretele alb. Practic, nu am păstrat în interioare nici un perete alb, iar când a rămas alb, am colorat lumina.

Comparaţia care m-a inspirat, şi care vine din copilărie, este imaginea unui animal (cal) spintecat într-un abator: pe dinafară este neutru şi cenuşiu, însă pe dinăuntru îi musteşte sângele roşu, oasele albe strălucitoare, vene şi pieliţe albăstrii, stomacul îngălbuit, un smoc de smarald ţâşnind dintr-un maţ, un reflex metalic azuriu în ochiul încremenit.

Chiar am avut nişte meşteri din România, care, pentru câteva lăzi de bere, ne vopseau repede pereţii, dacă cumva aveam vreun perete care nu fusese planificat să fie vopsit şi descopeream că totuşi avem nevoie de el. Aveam mereu câteva găleţi de vopsea la noi.

Aţi filmat şi cu camera ascunsă?

Numai începutul filmului este făcut cu camera ascunsă – ferestrele acelea, în care îl vezi pe fiecare în pătrăţica lui, sunt filmate de la 200 m., dintr-o clădire de vizavi, cu un obiectiv foarte puternic. În momentul în care aveam un cadru care ne plăcea foarte mult, rugam pe cineva să alerge la uşa respectivă, să cerem încuviinţarea de a apărea în film.

Şi cum reacţionau? Erau de acord?

Majoritatea erau de acord, 95 % au fost de acord.

În imagine: Tomasz E. Rudzik & Sorin Drăgoi

Cum a decurs colaborarea cu Tomasz Emil Rudzic?

Eu personal am lucrat 4 luni pentru acest proiect: preproducţie, filmare şi postproducţie, fiind şi coproducător. Cu Tomasz am lucrat împreună la decuparea scenariului scenă cu scenă, cadru cu cadru, am discutat şi schimbat foarte mult în căutarea ritmului adecvat poveştii.

Am lucrat la mine acasă, timp de 3 săptămâni. Pentru prima oară am luat-o şi pe asistenta de regie în acest proces, de altfel foarte intim, care are loc între regizor şi operator, o foarte bună prietenă, Gabriela Bauer, o asistentă de regie extraordinară, care şi-a început cariera ca asistentă a lui Luchino Visconti, la filmul „Ludwig” (1972), filmat în Bavaria.

În imagine: Gabriela Bauer & Tomasz E. Rudzik

Ce înseamnă, mai exact, colaborarea între regizor şi directorul de imagine?

Tomasz este axat foarte mult pe poveste, pe actori şi bineînţeles că discutăm împreună, încercând să înţeleg cât mai exact ceea ce el urmăreşte să exprime şi care câteodată nu poate fi exprimat foarte concret în cuvinte. Şi el se află în acelaşi proces de căutare a adevărului unei poveşti, al unui moment trăit, câteodată cuvintele nu mai ajută şi trebuie să începi să simţi în acelaşi fel... pentru ca apoi, în această căutare a modului de filmare, să reuşesc a face propunerile adecvate modului de expresie cel mai puternic pentru poveste, felul cum poate fi vizual întărit un moment dramaturgic pe care regizorul îl doreşte. Încerc să-i induc spectatorului subconştient anumite lucruri. Spectatorul însă nu trebuie forţat într-o anumită direcţie, totul trebuie să se creeze cât mai natural. Un lucru important, care ne pune mereu pe gânduri, a fost extraordinar exprimat de un compatrion al lui Tomasz, K.Kieslowsky: „E important să ştii unde să îţi îndrepţi camera, însă şi mai important este să ştii de ce o faci să meargă.” Aşa văd eu rolul meu: de a-l ajuta pe regizor să-şi exprime cât mai puternic propriile gânduri şi sentimente. Foarte multe din scene sunt rezolvate vizual, iar Tomasz, având încredere deplină în mine, se simte cu spatele acoperit şi se poate concentra puternic pe poveste, pe dialoguri, pe lucrul cu actorul care, în definitiv, este cel mai important. Poţi să ai tu ce intuiţie vrei de decupaj, de cadraj, de lumină, de unghiulaţie, de ritm, de montaj, dacă actorul nu e „acolo” unde trebuie, totul se năruie. După ce trecem de faza asta, de ping-pong intensiv la scenariu, în care clar că ne-am înţeles reciproc şi amândoi respirăm în aceeaşi direcţie, ajungem la filmare, cu lecţia gata făcută. În faza asta ştii ce ai de făcut ca să fie safe, iar când ajungi la set poţi să începi să schimbi, să reacţionezi la momentul respectiv cum este set-ul în acea zi, cum e mood-ul din echipă, cum a dormit unul, aşa e a doua zi... Există atunci o libertate în care abia atunci poţi deveni mai intuitiv, mai creativ şi mai receptiv la impulsurile din afară, pentru că filmul rămâne un joc de echipă.

Imagini din film

Cum aţi ales rolurile principale?

În afară de Patricia (Moga) care a fost propunerea mea, ceilalţi sunt luni de căutări ale lui Tomasz care a vorbit cred cu 1000 de chinezi şi 100 de surdo-muţi... În afară de Patricia şi de Dominic şi de fata grecoaică, ceilalţi nu sunt actori. Chinezul e student la fizică şi a fost găsit după luni de zile de căutări; au făcut probe, el nu prea vorbea germana, de-abia venise dintr-un sătuc din China, şi s-a trezit actor. Şi a făcut-o foarte bine, jucându-se, mai mult sau mai puţin, pe el însuşi.

Andreas este surdo-mut de origine suedeză.

Imagine de la filmări (sus) & imagine din film (jos)

Care este semnificaţia liftului? De ce s-a ales ca spaţiu al întâlnirii un loc atât de strâmt – liftul – şi nu, să zicem, cantina studenţească sau sala de sport? De ce s-a dorit această întâlnire atât de “strânsă” între personaje?

Liftul este liantul, e şi o arteră de legătură, de circulaţie, de care ai nevoie, o arteră de sânge fără de care nu poţi să trăieşti, o deschidere către ceilalţi, un canal.

Imagine din film

Există diferenţe de a privi/simţi filmul de la un public la altul – gândindu-ne la originea publicului respectiv? Cum au primit filmul, de exemplu, spaniolii (la San Sebastian) şi cum publicul german sau cel român?

Germanii au primit bine povestea chinezului şi apoi povestea surdo-mutului; însă povestea religioasa, a Clarei, este considerată un pic artificială şi nedemnă de a fi luată în serios.

Pe când spaniolii au privit povestea Clarei ca pe cea importantă – ceea ce şi este – şi mai interesantă şi din care au putut lua cel mai mult. I-a impresionat, au primit-o pe Patricia foarte bine. Atmosfera a fost extraordinară acolo.

Filmul este deschis interpretărilor, astfel încât fiecare poate interpreta mesajul transmis după sensibilitatea şi experienţele proprii.

Imagine din film

Filmul a început să ruleze şi în cinematografe? Îl vom putea viziona şi aici, în România, în afara festivalului de film?

De astăzi filmul începe să ruleze la un cinematograf din Munchen, Art House, unul dintre cele mai frumoase din Munchen.

Iar în ceea ce priveşte publicul român, văzând că este primit bine la festival, mă gândesc că da, însă mă înspăimântă lipsa de spectatori români, cumva indiferenţa totală vizavi de film. Indiferenţă care am înţeles că este generală, chiar şi la filmele româneşti extraordinare, ca „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, „Moartea Domnului Lăzărescu”, „ 12:8 La Est de Bucureşti”...

Mai ales „ 12:8 La Est de Bucureşti” al lui Porumboiu, un film genial, de o stringenţă estetică extraordinară. Îmi place extraordinar cum lucrează; are o claritate în gândirea estetică cu totul şi cu totul specială. L-ai văzut?

Nu încă...

Vezi? Eu am văzut toate filmele astea... (Între timp l-am văzut şi eu... mulţumesc pentru atenţionare!)

Imagini din film

Dar pe dvd găsim filmul?

Nu încă, nu suntem gata. Am aşteptat puţin cu distribuţia lui, am mers pe la diferite festivaluri, a luat câteva premii în Italia şi Spania, premiul pentru debut l-a luat Tomasz în oraşul Munchen.

Care este următorul proiect?

Este un proiect legat de Polonia; din această cauză Tomasz nu a putut fi prezent aici, la festival, fiind plecat la Varşovia la o întâlnire cu nişte producători. Şi scenariul l-a lucrat acum într-un workshop cu Andrzej Wajda. Poate dura şi 2 - 3 ani până se reuşeşte o finanţare, dar să sperăm că va ieşi.

Câteva cuvinte pentru cititoarele noastre?

Ceea ce faci, să faci cu pasiune, să trepidezi pentru ceea ce faci, să trăieşti intens momentul în care faci ceva, să jertfeşti. Există o vorbă pe care o aveam şi care are un pic de-a face cu filmul – datorită părţii religioase: jertfeşte cu adevărat ceva pentru a putea să primeşti Duhul Sfânt.

Poster film

Notă: “Desperados on the Block” (1h 29 min., coproducţie Germania-România), film regizat de Tomasz Rudjiks şi apărut în anul 2009, a fost prezent la festivalurile de film de la Saarbrücken şi San Sebastian şi a câştigat trei premii la a XI-a ediţie a Festivalului European de Cinema de la Lecce, Italia: prestigiosul premiu FIPRESCI (European Film Award of the Critics), Golden Olive Tree pentru cel mai bun film şi premiul CineEuropa pentru cel mai bun film, dar şi premiul pentru cel mai bun debut Funf Seen FF, fiind nominalizat şi la premiul Max Ophuls.

Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş

Interviu publicat în revista Business Woman Magazine Nr. 22 (15 nov. – 15 dec. 2010): http://www.businesswoman.ro/index.php?mact=News,cntnt01,detail,0&cntnt01articleid=1137&cntnt01origid=91&cntnt01lang=ro_RO&cntnt01returnid=91

FOTO: Toccata Film/Teo Film, Olga Sulimenko, Sorin Drăgoi

http://www.desperadosontheblock.com