Lacramioara Opris

Rona Hartner

2011-12-25T14:09:00.012+02:00

„Eu sunt eu si cred in Dumnezeu”

Interviu cu Rona Hartner

23 dec. 2011

Rona Hartner – actrita de film si teatru, cantareata - o fire dinamica, exuberanta, vesela si ambitioasa; o stim cu totii din filmul „Gadjo Dilo”, interpretand magnific rolul Sabinei (rol pentru care a primit premiul „Cea mai buna actrita europeana”, in anul 1998).

Au urmat apoi alte roluri, interpretate de Rona Hartner cu tot sufletul - stiut fiind faptul ca actrita nu accepta decat roluri in a caror frumusete si autenticitate (ca reprezentand adevarata arta, aflata in serviciul vietii) crede cu tarie -

in filmele: „Sauve moi”, „Cours Toujours”, „Le Divorce”, „Le Temps du Loups”, „Madame Irma”, „Travaux, on sait quand...”, „Mischka”, „Tombe d’une etoile”, „Poulet aux Prunes”.

„Poulet aux Prunes”, abia lansat pe 26 octombrie in cinematografele din Franta, a fost deja nominalizat de 5 ori: 3 nominalizari la Venetia, 1 nominalizare la Grand Prix Cinema ELLE 2011 si o nominalizare la Festivalul de Film de la Toronto.

Si nu numai film si teatru, ci si muzica; Rona Hartner a colaborat cu David Linch, iar in prezent colaboreaza cu Dj Tagada, Ovidiu Lipan Tandarica si lucreaza in paralel la un proiect ambitios de Gospel si Rnb.

Noi ii uram Mult succes in continuare! si asteptam cu nerabdare noile sale aparitii – atat in Franta, dar mai ales in Romania, tara sa natala!

Care sunt radacinile tale?

Sunt romanca.

Care este locul caruia simti ca-i apartii? Exista un asemenea loc?

Nu exista un loc caruia ii apartin; cred ca sunt cetatean al lumii.

Ma simt la mine acasa in Romania si ma simt integrata si intr-adevar implinita artistic in Franta.

Stim ca vorbesti perfect 7 limbi (romana, germana, engleza, franceza, spaniola, italiana si rromani)...

Informatie falsa. Vorbesc bine 4 limbi straine: germana, engleza, franceza, spaniola; ca nu pot spune ca limba mea materna - romana - este acum considerata limba straina?

Iar in italiana, olandeza, flamanda sau rromani am doar cateva notiuni, dar nu mai mult.

Unde te-ai nascut?

La Bucuresti, in cartierul Timpuri Noi, pe strada Morilor.

Care sunt amintirile ce rezoneaza adanc in sufletul tau prin frumusete si nostalgie, atunci cand iti amintesti de copilarie?

Imi aduc aminte de casa parinteasca unde aveam o bolta superba de trandafiri si liliac la intrarea in casa; aveam si cativa pomi fructiferi, un cires si ma urcam pe casa sa aleg cele mai mari si mai frumoase cirese, si ma ascundeam in bolta de zmeura si alegeam zmeura dupa ce veneam de la scoala. Imi mai aduc aminte ca vara ma duceam la tara, la Oltenita, si participam la camp la toate activitatiile si ca stateam cu bunica pe prispa si vorbeam pana seara tarziu, stand in poala ei.

Care sunt primii tai pasi in lumea actoriei?

Am inceput teatrul la Liceul German din Bucuresti, la varsta de 10 ani, si primul meu spectacol la clasa de engleza a avut un mare succes.

Ti-ai dorit sa faci asta dintotdeauna?

Vroiam sa cant gospel si sa fiu actrita de musical.

Cine te-a incurajat, cine ti-a fost alaturi?

Ambii parinti si toti profesorii! Am fost incurajata de multi profesori.

La facultate a contat mult pentru mine parerea profesoarei mele Sanda Manu, Stefan Tapalaga, Anda Calugareanu, Adrian Pintea si Olga Tudorache, Gheorghe Dinica, Andrei Blaier.

Care sunt persoanele care ti-au marcat – prin prezenta, vorbele lor – inceputul carierei tale ca actrita?

Dan Puric, care statea ore cu mine de vorba sa imi spuna cata incredere trebuie sa am in feminitatea si in talentul meu.

Ce eforturi a presupus rolul Sabina (pentru filmul lui Tony Gatlif, „Gadjo Dilo”) din partea ta, pe langa faptul ca a trebuit sa fumezi cate 3 pachete de tigari / zi, pentru a-ti face vocea sa rasune un pic mai ragusit... ?

Nu trebuia sa imi fac sa sune vocea ragusita, ci trebuia sa o distrug, sa am o voce a unei femei care vorbeste in frig, care nu are tehnica de bel canto, care plange, care nu se asculta, chiar nu se vede - fiindca in satra eu am observat ca nu prea existau oglinzi! Femeile erau ceea ce sunt: foarte naturale, nu o frumusete studiata si „impaiata”, cum au multe fete care par false.

Trebuia sa fumez!!! Fiindca este sportul national in satra!!! Sa imi fac un dinte argintiu ca sa fiu Shukara!!!

Cum ai „simtit” acest rol? Te-ai identificat cu personajul, a fost greu / usor sa „intri in pielea” Sabinei?

Am dansat dansurile rromanes timp de 6 luni ca sa pot sa simt ca sunt rromanca.

Am mers peste tot imbracata in costumul de la film, ca sa vad ce privire poarta bucurestenii asupra romilor si pot sa spun ca, dupa vreo 2 zile de port rromanes prin Bucuresti, m-am saturat, ca efectiv mi-a fost frica sa nu o patesc.

Cand intram intr-un magazin de materiale, casierele incuiau casa de bani si ma luau la mishto spunandu-mi: „hai ca stim noi ca tu vrei materiale de rochii cu luciu sa fie lucios... !!! Nu ???”

La Laptaria lui Enache nu am mai fost primita si mi s-a spus ca n-au ce sa caute tiganii acolo!!! etc. In fine, dupa 2 zile mi-a trecut cheful sa fac pe tiganca prin Bucuresti!!! LOL

Cum ai descrie colaborarea cu Romain Duris (francezul „nebun” Stephane, din „Gadjo Dilo” / „Strainul nebun”)?

Interesanta, dar foarte rece. Noi am fost colegi si atat; el s-a indragostit in secret de o fata din satra, dar nu a indraznit sa ii spuna asta si, cum a ajuns la Paris, a parasit de urgenta Manechinul cu care era combinat, fiindca se gandea doar la fetele din satra.

O intamplare amuzanta de pe platourile de filmare?

La fiecare secventa mi se prezenta cate un baiat sa ma casatoresc cu el!!! De toate varstele!! Si in fiecare sat eu inventam cate un sot si chiar imi cumparasem o verigheta de 2 bani dintr-un talcioc, pe care o scoteam pentru ocazie, ca sa nu ma casatoreasca cu forta cu vreun ginerica!!! Hihihi - ei deja spuneau ca sunt starul lor.

Care a fost lucrul ce ti s-a parut cel mai dificil de realizat in cadrul filmarilor?

Sa devin rromanca!!! Asta a fost greu.

Filmul a avut un succes nebun, castigand o multime de premii, iar tu, de asemenea, ai primit 7 premii pentru cea mai buna actrita; ce a insemnat acest lucru pentru tine, a determinat schimbari majore in viata ta – atat pe plan profesional, cat si personal?

Primul premiu important a fost la Locarno in 1997!!! Iar in acest moment agenul lui Romain Duris a vrut sa vin in Franta ca sa poata sa imi creeze o cariera aici.

Si al doilea a fost cel de Cea mai buna actrita europeana, luat in 1998. Pot spune ca am fost prima romanca din Europa!

Cum de te-ai stabilit in Franta si nu in orice alta tara? Ce te-a facut sa alegi Franta?

M-am indragostit de Franta cand am fost cu trupa lui Dan Puric la festivalul de teatru „ Au Rayon Burlesque” la Lille, in 1995, si, necunoscand limba franceza, nu imi puteam imagina sa pot trai vreodata in Franta.

Dar, in timpul filmului Gadjo Dilo - pe care l-am facut 2 ani dupa - am invatat franceza in mai putin de 1 luna (fonetic, bineinteles) si, ajungand la Paris dupa 8 luni de promovare a filmului Gadjo Dilo, am intalnit in ultima zi de interviu un tanar care a devenit marea mea iubire de pana atunci si am decis sa raman pe cont propriu la Paris!!!

Este un lucru bine stiut faptul ca refuzi sa joci anumite roluri; care sunt aceste roluri (nedorite) si care este motivatia pentru care nu accepti sa le joci?

Cele care imi pun in pericol sufletul - exista o arta in serviciul vietii si al frumosului si alta in serviciul mortii si al uratului si al raului. Eu refuz a doua categorie de filme!

De asemenea, joci si in piese de teatru, dansezi, pictezi, canti (atat vocal, cat si la diferite instrumente: saxofon, pian, chitara), de unde iti iei energia? Ce te anima?

Dumnezeu.

Pe langa aceste „iubiri”, ce altceva te-ar mai atrage sa faci – si nu ai timp, de pilda?

As vrea sa stiu sa gatesc gastronomia franceza, dar nu am timp de cursuri!!

Mancarea cea mai delicioasa...? Te-a cucerit bucataria franceza sau ramai fidela celei romanesti, apreciind-o pe aceasta din urma cel mai mult?

Nu mai sunt fidela celei romanesti. Sorry, prefer bucataria japoneza (si stiu sa o fac, am luat cursuri) si o prefer pe cea franceza: e mai simpla si mai lejera!!! Eu am detestat dintotdeauna grasimile si acum am gasit bucataria pe gustul meu. Imi place vinul francez sec, foarte sec si fara sifon... M-am frantuzit, ce sa mai!!!!

Ce imi mai place de la noi, si bineinteles stiu sa fac, este mancarea de gutui si ciorba de gaina, cu varianta supa cu galuste... Asta inca este inscrisa in codul meu genetic!

Care sunt genurile muzicale indragite? Ce muzica asculti cel mai des?

Jazz, gospel, R’nB.

Vorbind de piesa „You’re more than that” inregistrata in 1999 impreuna cu David Lynch, ce ne poti spune despre aceasta? Cum a luat ea nastere si cum ai colaborat cu David Lynch?

Ne-am intalnit la Berlin, la Festivalul European de Film, unde am inmanat un premiu lui Tim Roth si David Lynch a apreciat faptul ca am cantat live pe scena si m-a invitat la el in studio, la Los Angeles, sa cream ceva impreuna. In doua saptamani eram la Los Angeles si compuneam impreuna aceasta melodie - pentru care am drepturile de producator, fiindca el a vrut ca eu sa am si aceasta calitate, avand incredere in spiritul meu foarte intreprinzator!

Iti plac calatoriile?

Marea sau muntele?

Muntele!

Unde te simti cel mai bine?

La Mont Blanc, sus, in zona Chamonix.

Ti-e dor sa vorbesti limba romana? Ai prieteni in Franta cu care vorbesti in limba romana?

Da, vorbesc, dar nu sunt atasata de nici o limba in mod special.

Eu prefer sa comunic, si pentru mine limba este un mijloc de comunicare, nu o finalitate! Si faptul ca stiu sa vorbesc tuturor pe limba lor este pentru mine o mare reusita, fiindca eu fac efortul sa ma duc inspre ceilalti - chiar daca ei nu au aceasta capacitate! Dar sunt foarte flatata cand un francez invata romaneste!

Deci am si eu o mandrie nationala, totusi! Dar nu exagerez!

Dar fetita ta, vorbeste in limba romana?

Da, fetita vorbeste fluent franceza, intelege si vorbeste engleza binisor, binisor si romana si foarte bine cu taica-su spaniola.

Care este cea mai mare nostalgie a ta legata de Romania? Ce-ti lipseste cel mai mult din tara ta?

Copacii, vara, care au radacinile ce ies din trotuare si care umbresc strazile mici, prafuite, cu case din Bucurestiul de altadata.

Si distantele mici, ca in Bucuresti. Poti inca sa te mai plimbi pe jos daca vrei!

Cum se vede Romania din Franta – privita cu ochii tai si cum o priveste un francez autentic?

Destul de optimist - francezii ma intreaba ce s-a schimbat!! Adica ei cred ca totul s-a schimbat!! Si eu le spun ca sunt schimbari, dar cam mititele, dar se avanseaza totusi...

Te-ai mai intoarce sa locuiesti in Romania? In ce conditii?

Nu! In primul rand nu am casa in Romania! Nici de serviciu, nici de nimic! Eu vin in Romania pentru oameni, cant, plec, mai vin, mai cant, mai plec!!! Dar nu cred ca m-as mai instala in Romania, fiindca sunt deceptionata de multe lucruri de la noi!

Daca ar fi sa te autodefinesti, intr-un singur cuvant, care ar fi acela?

Eu sunt eu si cred in Dumnezeu.

Care este gustul libertatii pentru tine? Te simti un om liber, in adevaratul sens al cuvantului?

Cand poti sa gandesti independent si ne-manipulat esti liber.

Cum ai defini fericirea? Ce te face sa te simti fericita si implinita?

Sa ma inchin.

Pictorii tai favoriti...? O panza speciala... ce ti-a ramas intiparita in memoria afectiva?

Rembrandt, „Intoarcerea fiului risipitor”.

Cu ce regizor ti-ar placea sa lucrezi?

Iar pe plan muzical, cu cine ai vrea / te-ar atrage sa mai colaborezi?

Cu multi.

Ce ti-ar mai placea sa experimentezi si ti-e inca teama?

Nu fac experimente, nu iau riscuri, nu suport sa tentez „sansa”. Eu traiesc sobru!!!!

De ce ti-e frica?

De nimic.

Daca ar fi sa poti retrai un anumit moment al vietii tale, care ar fi acela? Unde te-ai reintoarce in timp?

La tara, cand mergeam la vie sa o culegem, in copilarie, in casa din Bucuresti, cand intram pe poarta si saream direct pe gard sa miros liliecii si bolta de trandafiri catifelati rosu bordeaux...

De curand te-am putut asculta si revedea la Bucuresti, ca invitat special, in cadrul concertului sustinut in memoria lui Amy Winehouse. Ce sentimente ai incercat in timpul concertului?

Cum ai „simtit” publicul?

A fost minunat, fiindca publicul roman este un public sever, nu se lasa impresionat de orice chestie!!! Si m-am bucurat sa il regasesc!

Cum ai regasit Romania? Ce ti-a placut, ce nu ti-a placut aici?

Mi-a placut sa ma gandesc ce se mai poate face!!! Sunt socata de faptul ca avansam atat de incet!!! Cred ca ne revenim peste 1000 de ani!! Ma rog mult la Dumnezeu pentru tara noastra.

Ai un principiu de viata pe care-l urmezi si la care nu ai renunta cu nici un chip?

Discernamantul personal si libertatea mea de a alege.

Parfumul preferat?

Lacramioare.

Ce trasatura de caracter apreciezi cel mai mult la cineva?

Sinceritatea.

Crezi in superstitii?

Nu.

Ai un citat favorit?

„Tout est grace” - totul este har.

Care ar fi sfatul tau pentru orice artist – fie el pictor, actor, cantaret – ce trebuie sa faca (sau ce nu trebuie sa faca?) pentru a merge „cu dreptul” si a ajunge sa aiba succes in cariera sa artistica?

Munca si tenacitate permanenta!!! Dar sa nu inceapa aceasta meserie fara a fi sigur ca are talent, caci este foarte dura meseria pentru cei care vor sa intre pe usa din spate, cu pile! Dar, daca au talent, sa se lanseze, sa inoate in aceasta mare de sperante si de minune - care este creatia.

La ce proiect / proiecte lucrezi acum?

Discul cu Dj Tagada, Balkan Explosion cu Ovidiu Lipan Tandarica, si am si un proiect de Gospel si Rnb.

In incheiere, cateva cuvinte pentru cititori...?

Sarbatori sfinte si fericite va doresc!

Site oficial Rona Hartner: http://ronahartner.com/

Foto: Arhiva personala Rona Hartner

Dana & Stephane Maitec

Interviu realizat de Lacramioara Opris

pentru amintiridincalatorie.ro

Emeric Imre

2011-10-14T14:15:00.005+02:00

Nebun de Alb

Interviu cu Emeric Imre

15 sept.2011

Nascut la Cluj (mama – jumatate romanca, jumatate poloneza - si tatal – jumatate maghiar, jumatate evreu), Emeric Imre a fost fascinat de muzica inca din primii sai ani de viata. In clasa I a inceput sa studieze vioara, iar 7 ani mai tarziu – chitara.

Emeric Imre a debutat la 22 Septembrie 1984 la Cluj, in cadrul Cenaclului Flacara. Dupa desfiintarea acestuia, Emeric Imre a continuat promovarea muzicii folk.

In 2006 lanseza albumul „Nebun de alb”, inregistrat impreuna cu Jimi El Lako (vioara si chitara), Roje (clape) si Sebi Lazar (percutie).

In prezent Emeric Imre canta in trupa ce se numeste “Emeric Set”, trupa a carei componenta este: Emeric Imre – chitara acustica si voce, Razvan Krivach - voce si chitara electrica, Adelina Bolot - voce, Sorin Zamfir - percutie si Gabi Ghita - clape.

Cald, modest si senin, Emeric Imre a raspuns intrebarilor noastre.

Asteptam cu drag lansarea noului album al trupei... speram noi – nu mai tarziu de luna Noiembrie a acestui an. Mult succes!

Lacramioara Opris: Cand ti-ai descoperit pasiunea pentru muzica – pentru chitara, in special?

Emeric Imre: Primele amintiri cred... pe la 3-4 ani, cand vedeam acasa prietenii parintilor cantand cu tatal meu, care canta la chitara; si stiu ca ma urcam pe masa si cantam piese de la radio, tinand in mana un lemn pe post de microfon... Apoi vioara - clasele 1-6...

http://www.youtube.com/watch?v=CUCye-RjG8g&NR=1

Lacramioara Opris: Povesteste-ne cate ceva despre perioada de inceput: cine sunt persoanele care ti-au fost aproape in cariera artistica si ce te-a atras cel mai mult la muzica folk?

Emeric Imre: Dupa intreruperea studiului viorii, am invatat chitara cu tata si, in scoala generala, am fost cooptat intr-un grup al scolii condus de profesorul de muzica Doctor Radu (chiar asa il cheama - Doctor - si nu e doctor )... un om minunat, plin de intelepciune si umor... A venit si discul galben al lui Baniciu, care mi-a placut mult, si asa am venit incet pe drumul folkului...

Lacramioara Opris: Dintr-o zi, cat timp dedici muzicii?

Emeric Imre: In minte si ganduri... aproape toata ziua - fac planuri, discut... Toata viata mea se invarte in jurul muzicii... Dar pentru studiu, din pacate, nici macar o ora - doar cand am idei si compun stau acasa cu chitara, apoi ne reintalnim la repetitiile cu trupa Emeric Set si in concerte...

Lacramioara Opris: Lucrezi dupa un program anume?

Emeric Imre: Atunci cand trebuie da... Sunt bolnav cu punctualitatea.

Lacramioara Opris: Iti mai ramane timp liber?

Emeric Imre: Nu-mi fac planuri cu timpul liber... Din fericire nu am sef si fac ce vreau, dar chiar nu-mi amintesc sa fi avut ragaz sa „lenevesc” 1-2 saptamani, fara sa fiu implicat intr-un proiect legat de concerte... de vreo 8 ani...

http://www.youtube.com/watch?v=EZmDzxpiiYE

Lacramioara Opris: Exceptand viata de artist, profesional, mai faci si altceva?

Emeric Imre: Nu... Incerc sa-mi duc la capat gandurile si sa le materializez.

Lacramioara Opris: Care crezi ca este secretul longevitatii carierei unui artist?

Emeric Imre: Sa nu te plafonezi, sa vii tot timpul cu idei noi si sa ai simtul ridicolului...

Lacramioara Opris: Care ar fi sfatul tau pentru cei care se afla acum la inceputul cariere muzicale?

Emeric Imre: Sincer.. nu stiu. Eu cred ca exista destin si mai cred ca, cu inteligenta si bunul simt ne nastem, astea nu se pot cultiva (parerea mea). Prin urmare, daca au talent, va sti el pe ce drum sa-i duca...

http://www.youtube.com/watch?v=0zM9V0vqQsA&feature=related

Lacramioara Opris: Ce sentimente incerci, in timpul unui concert, vizavi de public? Cum „simti” publicul la concerte?

Emeric Imre: E clar o mica lupta, un camp de lupta... si cu publicul ai 3 posibilitati :

1. sa te invinga,

2. sa-l invingi tu,

3. sa ti-l faci prieten.

Eu prefer varianta 3.

Lacramioara Opris: Locuiesti la Cluj. De ce ai ales Cluj, si nu Bucuresti sau orice alt oras?

Emeric Imre: Aici m-am nascut si eu si tatal meu si copii mei...

Lacramioara Opris: Care este locul tau favorit din Cluj?

Emeric Imre: Cetatuia sau „Felegvar” - asa-i spune si maestrul Florin Piersic... Clujenii vechi asa-i spun, e colina din relativ centrul orasului, de unde se vede Clujul...

Lacramioara Opris: Dar din Bucuresti?

Emeric Imre: Centrul vechi.

Lacramioara Opris: Si din Vama? Cateva impresii de la Folk You 2011?

Emeric Imre: Vama pentru mine inseamna mai nou Folk You... In rest, e la fel de trist si dezolant ca in alte domenii... Mafiotii care ar trebui sa o apere, au distrus-o... Totusi ramane, prin tinerii care o iubesc, un loc aparte, cu o incarcatura datatoare, inca, de sperante...

http://www.youtube.com/watch?v=iUEZ8ijCIMs&feature=related

Lacramioara Opris: Dintre cantecele tale, ai unul de suflet, care sa-ti placa cel mai mult sa-l canti?

Emeric Imre: „Juramant”...

Lacramioara Opris: Ce muzica asculti?

Emeric Imre: Aproape orice...

Lacramioara Opris: Care sunt filmele tale favorite?

Emeric Imre: Filmele istorice, psihologice, legate de mistere... Ma bucur ca pot cantari bine, zic eu, jocul actorilor si profunzimea ideilor si talentului regizoral. Sunt foarte pretentios in domeniul acesta... Din pacate sunt o gramada de tineri regizori „umflati cu pompa” in cariera si se cred inegalabili, dar una e sa filmezi intr-o garsoniera 2 actori, si alta e sa manuiesti 1000 de figuranti, decoruri, etc.

Lacramioara Opris: Care este cea mai frumoasa amintire a ta, cea care ti-a ramas infipta adanc in suflet, legata de Cenaclul lui Paunescu?

Emeric Imre: 22 septembrie 1984 la Cluj, in fata a 22 000 de oameni, cand am debutat...

http://www.youtube.com/watch?v=uX9jYyfDKyM&feature=related

Lacramioara Opris: Dar cea mai frumoasa amintire in legatura cu Adrian Paunescu?

Emeric Imre: Sunt chiar multe... poate atunci cand a ascultat prima oara „Nebun De alb”... Dar sunt foarte multe amintiri dragi...

Lacramioara Opris: In timp, care sunt anii la care te-ai intoarce?

Emeric Imre: Anii cand multi dintre cei dragi erau inca vii si erau bine...

Lacramioara Opris: Cea mai mare bucurie a ta... care este?

Emeric Imre: Sa vad ca cei dragi sunt bine...

Lacramioara Opris: De ce ti-e teama?

Emeric Imre: De foarte multe... Atunci cand stii sa pretuiesti iubirea, cand ai copii, cand iubesti oamenii... sunt multe rele si pericole de care tresari...

Lacramioara Opris: O nemultumire...?

Emeric Imre: Lipsa acuta de onoare a politicienilor din cauza carora se taie paduri, se distrug vise, si insasi planeta e pe moarte din cauza lor pentru ca dau legi care favorizeaza doar lacomia si distrugerea... Chiar si atunci cand construiesc ceva, e tot pentru conturile lor...

Lacramioara Opris: Care este principiul dupa care te ghidezi in viata si la care nu ai renunta niciodata?

Emeric Imre: Sa incerc sa fac doar bine in jurul meu.

Lacramioara Opris: Ce fel de fire esti? Un cuvant care sa te exprime foarte bine...

Emeric Imre: Imi place iarna, iubirea, gandurile senine... - poate Nebun de Alb...

Lacramioara Opris: Ce faci ca sa te remontezi dupa o zi stresanta sau o intamplare neplacuta?

Emeric Imre: Nu prea pun la suflet... Joc sah sau citesc sau ascult muzica...

Lacramioara Opris: Care este mancarea ta preferata?

Emeric Imre: Nu prea am... Nu sunt gurmand.

Lacramioara Opris: Ce te face sa zambesti?

Emeric Imre: Cand vad chipurile copiilor mici...

Lacramioara Opris: Un citat preferat?

Emeric Imre: Poti gasi lumina in multe cuvinte... imi plac prea multe...

Lacramioara Opris: Ai pasiunea de a colectiona ceva? Ce anume?

Emeric Imre: Nu am fumat niciodata si colectionez brichete...

Lacramioara Opris: Care sunt calitatile ce te impresioneaza mai mult la o persoana – indiferent de sexul acesteia?

Emeric Imre: Onoarea... de aici decurg multe...

Lacramioara Opris: Dar la o femeie, in special?

Emeric Imre: Feminitatea.

Lacramioara Opris: Unde iti place sa calatoresti? Locul favorit din Romania sau din strainatate...?

Emeric Imre: Imi place muntele.. oriunde ar fi...

Lacramioara Opris: Daca ar fi sa alegi intre mare si munte, unde ti-ar placea cel mai mult: langa mare sau la munte?

Emeric Imre: Ideal ar fi un munte langa mare, sa auzi vantul din pletele brazilor, raspunzand ritmului valurilor...

Lacramioara Opris: Ce iei mereu cu tine in geanta atunci cand pornesti intr-o calatorie?

Emeric Imre: In geanta... In afara de strictul necesar... nimic.

http://www.youtube.com/watch?v=TLCqKvquV1M&feature=related

Lacramioara Opris: La ce proiect lucrezi acum si cu cine colaborezi? Pe cand lansarea unui nou album?

Emeric Imre: Chiar acum se lucreaza la finalizarea primului album cu trupa mea „Emeric Set”... Sa speram ca in Octombrie sau Noiembrie lansam albumul.

Lacramioara Opris: Care este programul muzical din viitorul apropiat? Unde va mai putem asculta cantand?

Emeric Imre: Chiar sambata – 17 Septembrie - in Bucuresti, langa Hanul lui Manuc, la galele Folk You. Si pe 26 la „Toamna Oradeana”. Pe 4 Octombrie la Sala Palatului la „ Maratonul Folk”...

Lacramioara Opris: Unde te vezi peste 10 ani...?

Emeric Imre: Sper in preferintele importante ale oamenilor iubitori de muzica buna...

Lacramioara Opris: Cateva cuvinte pentru fani si cititori...?

Emeric Imre: Sa aprecieze Sanatatea, Iubirea si sa nu accepte playback-ul - chit ca e in muzica, iubire, politica sau orice alt domeniu.

Interviu realizat de Lacramioara Opris

pentru Amintiridincalatorie.ro

http://amintiridincalatorie.ro/articol_vip-258-nebun_de_alb

Bogdan Mihai Radu

2011-08-25T13:06:00.016+02:00

Explozii de culoare, ca necesitate organică

Interviu cu artistul plastic Bogdan Mihai Radu

25 august 2011

L.O.: Cum ai descoperit pictura şi care sunt primii tăi paşi pe acest drum?

B.M.R.: În copilărie sunt momente care îţi marchează într-o mai mare sau mai mică măsură viaţa. Întâlnirea mea cu pictura s-a petrecut graţie unui film pe care l-am văzut când eram puşti. Era vorba despre niște falsificatori de tablouri, care, prin diferite tertipuri, înlocuiau lucrările originale din muzee celebre cu falsuri. Așa mi-a venit ideea să fac și eu același lucru cu tablourile bunicii și ale unor rude de-ale mele. Nu ascund că am fost entuziasmat de faptul că ale mele rude nu și-au dat seama de micul șiretlic la care apelasem.

L.O.: Ai fost încurajat să continui? Care este momentul definitoriu, cel în care te-ai îndreptat definitiv către universul pânzei?

B.M.R.: De pictat, mi-a plăcut dintotdeauna, dar, din păcate, studiile spre care părinţii mei mi-au îndreptat paşii nu erau pe aceeaşi lungime de undă cu pornirile mele artistice. Prima speranţă că mă pot reîntoarce la universul pânzei s-a întrezărit în timpul cursurilor de arterapie pe care le urmam la Școala Friedrich Muller. Am fost încurajat de cei de acolo să îmi prezint lucrările în cadrul unei expoziţii. Și aşa a început povestea mea.

L.O.: Şi ai mers pe acest drum, fără a te mai gândi nici o clipă să renunţi?

B.M.R.: Când ajungi practic să te identifici cu ceea ce faci, a renunţa este un verb care nu-şi mai găseşte locul într-un asemenea context.

L.O.: Există o persoană care te-a îndrumat şi care a crezut continuu în talentul tău înnăscut, încă de la început?

B.M.R.: Sunt persoane la care mă pot raporta şi care au însemnat şi continuă să însemne jaloane importante în parcursul meu artistic. Maestrul Corneliu Brudaşcu, Mircea Ignat, fostul preşedinte al UAP Sibiu şi profesorul Dorel Găină de la Universitatea de Arte Plastice de la Cluj, criticul de artă Liviana Dan sunt doar câteva nume care au avut deplină încredere în mine şi care au avut un cuvânt de spus în evoluţia mea ca artist.

L.O.: Care sunt „ingredientele” necesare construirii unei cariere în plan artistic, iar, dintre acestea, care consideri tu că ar reprezenta factorul determinant în asigurarea succesului? (şi, când spun „succes”, mă refer la posibilitatea de a trăi, efectiv, din artă, într-un mod decent).

B.M.R.: Nu cred că există o reţetă universal valabilă, dar cred că există câteva elemente inerente dezvoltării ca artist plastic şi acestea se circumscriu talentului – condiţie sine qua non – a unei cariere de succes. Dar doar cu talent nu poţi răzbi, e nevoie de multă muncă, perseverenţă şi, mai presus de toate, să crezi în steaua ta norocoasă.

L.O.: Când ai avut prima expoziţie, unde şi ce amintiri te leagă de aceasta? A reprezentat ea un moment decisiv în cariera ta artistică?

B.M.R.: Se întâmpla prin 2002, când profesoara de atelier şi o colegă de cameră de la Colegiul Friedrich Müller, care o cunoşteau pe directoarea de la Casa Franceză (Ille et Villaine) din Sibiu, m-au îndemnat să-mi expun lucrările acolo şi aşa am debutat practic cu expoziţia “Trecut în umbră şi culoare”. Am lăsat umbra deoparte şi am ales culoarea, a cărei forţă m-a însoţit preţ de peste 30 de expoziţii până în prezent.

L.O.: Ce înseamnă organizarea unei expoziţii de pictură – câteva detaliile de culise, detalii pe care ochiul publicului nu le cunoaşte...?

B.M.R.: În primul rând este de multe ori o luptă contracronometru pentru a avea toate lucrările gata de expoziţie. Promovarea evenimentului, prin materiale publicitare – prin realizarea de invitaţii, afişe, bannere, informarea clienţilor despre apropierea evenimentului prin transmiterea obişnuitului newsletter. Sunt detalii de care se ocupă art manager-ul meu.

L.O.: Care este publicul tău, cui se adresează pânzele tale şi cine le achiziţionează, în principal?

B.M.R.: Lucrările mele se adresează în primul rând iubitorilor de frumos, celor care reacţionează la sensibilitatea pe care o emană o floare surprinsă pe pânză – fie că este vorba de irişi, maci, anemone sau trandafiri -, un peisaj care îţi pune la încercare imaginaţia, un arlechin...

Printre clienţii mei se află oameni din zona de business, mediul academic, medici, artişti...

L.O.: S-a întâmplat să refuzi, la un moment dat, să înstrăinezi o lucrare doar pe considerentul că nu vroiai ca aceasta să ajungă la cineva anume?

B.M.R.: Destul de rar pentru că volatilitatea pieţei – ca să recurg la un termen mai pretenţios din sfera economică – nu îţi permite să refuzi prea des ofertele care ţi se fac – bineînţeles dacă şi acestea sunt rezonabile.

L.O.: Ce nu te inspiră? Care este mediul / momentul în care simţi că nu poţi lucra deloc?

B.M.R.: Cred că tot ce mă înconjoară poate fi o sursă de inspiraţie. Nu mi s-a întâmplat până acum să mă aşez în faţa şevaletului şi să nu mă pot exprima.

L.O.: Ai anumite tabieturi în legătură cu modalitatea de lucru sau cu programul?

B.M.R.: Cafeaua şi ţigara de dimineaţa, dar nu foarte devreme, pentru că bună parte din noapte o petrec în faţa pânzei. O revistă răsfoită la o terasă în Centrul istoric în compania unor prieteni apropiaţi mă relaxează şi îmi deschide apetitul pentru pictat.

L.O.: Lucrezi mai mult ziua sau mai mult noaptea?

B.M.R.: M-am obişnuit să lucrez mai mult noaptea, e mai multă linişte şi mă simt mai în largul meu în faţa şevaletului. Mă simt ca un magician de sub a cărui baghetă culorile se combină în cele mai neaşteptate feluri.

L.O.: Care sunt principalele simboluri şi teme folosite în lucrările tale?

B.M.R.: Temele predilecte sunt cele florale, cum se poate lesne observa. De asemenea, natura în cele mai intrepide ipostaze, crâmpeie din urbanul imediat, arlechini desprinşi din vremuri de poveste. Într-adevăr, florile se regăsesc destul de frecvent printre lucrările mele, fie ca pânze de sine stătătoare, fie ca leitmotiv în alte lucrări. De exemplu, „O orchestră într-un câmp de irişi” sau „Ateneul acompaniat de flori”, sunt lucrări în care am recurs la leitmotivul floral.

L.O.: În ceea ce priveşte portretele...?

B.M.R.: Am şi portrete, dar acestea sunt mai mult sugerate, pentru că, în opinia mea, forţa culorii merge dincolo de formă.

L.O.: Când începi o nouă lucrare ştii dinainte ce vei picta, este cumva „formată” în mintea ta sau demersul creativ este unul spontan, în final ajungând la un rezultat neaşteptat?

B.M.R.: De cele mai multe ori am în minte ceea ce urmează să pictez, dar pe parcurs se întâmplă uneori să deplasez ideea iniţială în alte direcţii.

L.O.: Cam cât timp lucrezi la o pânză?

B.M.R.: Depinde de lucrarea pe care urmează să o fac. De obicei nu insist pe detaliu, ci mă las purtat doar de magia culorii.

L.O.: Ce este determinant în pregătirea culorilor pe paletă – mai ales că acestea, cum spui tu, sunt mai importante decât forma? Cum alegi culorile pe care le vei folosi ?

B.M.R.: Culoarea vine din interior, din ceea ce simt, nu e nimic premeditat, pur şi simplu îmi exprim pe pânză stările de moment.

L.O.: Un artist poate avea o lucrare de suflet, pe care nu ar vinde-o niciodată sau, dacă ar face asta, nu ar fi cu toată inima. Ai o asemenea pânză, la care ţii în mod deosebit?

B.M.R.: „Orchestră în câmp cu irişi” este o lucrare de care m-am despărţit mai greu, dar m-am consolat cu gândul că imaginaţia mă ajută întotdeauna să plăsmuiesc lucrări şi mai frumoase.

L.O.: Ce sentiment încerci imediat după ce ai terminat de pictat o pânză?

B.M.R.: De obicei de satisfacţie, dacă lucrarea se încadrează în rigorile mele estetice, iar dacă rezultatul mă nemulţumeşte, o las deoparte şi revin ulterior asupra ei.

L.O.: Care sunt pictorii tăi favoriţi?

B.M.R.: Vincent Van Gogh, Paul Cézanne, Corneliu Baba, Paul Gaugain, Ștefan Luchian, Giorgio de Chirico, Alexandru Ciucurencu sunt doar câţiva artişti plastici de a căror operă m-am simţit mai apropiat.

Dintre pictorii contemporani îmi plac Corneliu Brudaşcu, Bernard Dunstan, Augustin Costinescu şi Vali Ciobanu.

L.O.: Cea mai mare bucurie a ta...?

B.M.R.: Să pictez, evident! Timpul petrecut în faţa şevaletului este pentru mine o necesitate organică pe care nu mi-o pot reprima şi pentru care nu aş putea găsi niciodată un substitut.

L.O.: Dacă ar fi să te poţi întoarce în timp şi să retrăieşti o vârstă sau un anumit eveniment petrecut în viata ta, care ar fi acestea?

B.M.R.: Momentele copilăriei sunt cele la care toţi ne întoarcem cu drag mai devreme sau mai târziu.

L.O.: Un cuvânt care te-ar descrie cât mai bine...?

B.M.R.: Mă opresc în cele din urmă la două cuvinte. Frenezia culorii.

L.O.: Dacă nu pictor, ce altceva te-ai fi imaginat fiind?

B.M.R.: Nu mă pot imagina făcând altceva.

L.O.: Care este principiul ce te călăuzeşte în viaţă ?

B.M.R.: Succesul se măsoară nu prin poziţia pe care o dobândeşti în viaţă, ci prin obstacolele pe care ai fost nevoit să le depăşeşti.

L.O.: În ce rezidă frumuseţea unui om, fizic sau ca trăsătură de caracter / sufletească?

B.M.R.: Frumuseţea este efemeră, fiind adesea asociată cu tinereţea, care, după părerea mea, este mai degrabă o stare de spirit, decât o etapă a vieţii.

L.O.: Ce apreciezi cel mai mult la cineva?

B.M.R.: Aş spune mai degrabă ce nu-mi place la oameni: ipocrizia, preţiozitatea şi neseriozitatea.

L.O.: Ai un citat preferat?

B.M.R.: „Pictura este tăcerea minţii şi muzica ochiului”, spunea laureatul de acum câţiva ani al Premiului Nobel pentru Literatură, turcul Orhan Pamuk.

L.O.: Călătoreşti? Care este locul tău preferat, de suflet, de la noi? Ai un asemenea loc şi în afara ţării?

B.M.R.: Împrejurimile Sibiului, pentru că de acolo provin şi atunci mă simt foarte legat de aceste locuri, iar în afara ţării Balcic-ul este un loc care are un farmec aparte şi care a reprezentat întotdeauna o sursă de inspiraţie.

L.O.: Dacă ar fi să schimbi ceva la aspectul Bucureşti-ului, cum ai vedea tu această schimbare? Ce l-ar face mai frumos, mai primitor sau mai cald?

B.M.R.: Mai multă verdeaţă l-ar mai revigora, ar mai diminua supremaţia betoanelor.

Îmi place cum a început să ia amploare Centrul istoric al Bucureşti-ului. Sper ca toate aceste reînnoiri să nu fie doar de suprafaţă, aşa cum se obişnuieşte pe la noi.

L.O.: Marea sau muntele?

B.M.R.: Dificil de optat. Îmi plac amândouă.

L.O.: În prezent se află în desfăşurare proiectul umanitar „Prima lecţie de pictură cu Bogdan Mihai Radu”; spune-ne câteva cuvinte despre acesta - cum a luat naştere ideea acestui proiect şi cine s-a implicat până acum?

B.M.R.: „Prima lecţie de pictură cu Bogdan Mihai Radu” este un proiect umanitar lansat din nevoia de a răsplăti generozitatea celor care mi-au fost aproape în momentele grele pe care le-am traversat în a doua parte a anului trecut, când o afecţiune neurologică m-a împiedicat să mai pictez.

Pasiunea pentru pictură este numitorul comun a mai bine de 20 de invitaţi, care fie s-au manifestat în spaţiul public, fie s-au remarcat în activitatea lor profesională.

L.O.: Cum te imaginezi peste 10 ani?

B.M.R.: De abia anul viitor se vor împlini zece ani de la prima expoziţie şi am avut deja peste 30 de expoziţii personale şi colective. Vă daţi seama că de la următorii zece ani aşteptările mele sunt evident mai mari.

L.O.: Câteva cuvinte adresate cititorilor..?

B.M.R.: Vreau să îi invit la expoziţia mea personală, intitulată „Nostalgia florilor şi a străzilor” de la Galeria Regală a Cazinoului din Sinaia, care va fi deschisă până pe 15 septembrie.

Expoziţii 2011:

* lucrări expuse la Cafeneaua "Eatery", Bucureşti

* 6 aprilie - vernisajul expoziţiei "Parfumul străzilor", Cafeneaua Carada, Bucureşti

* 16 iulie - vernisajul expoziţiei "Revenire/Wiederkehr", Galeria Atelier 202, Apoldu de Sus (jud. Sibiu)

* 13 august - vernisajul expoziţiei "Nostalgia florilor şi a străzilor", Casino Sinaia (expoziţie în desfăşurare până la data de 15 septembrie!)

* În pregătire! Expoziţia din 1 decembrie 2011 - 10 ianuarie 2012, Galeria Regală a Cazinoului din Sinaia

PERSONAL EXHIBITIONS (selective):

2002 - “Past shrouded in shadow and color”, Casa Ille et Vilaine, Sibiu

2003 - “Reflections”, Atelier 202 Art Gallery, Apoldu de Sus

2004 - “Plunged into color”, Cisnădie City Hall

2004 - “Flavors of Sibiu”, Casa Luxemburg, Sibiu

2005 - “Contrast and color”, Imperium Pub, Sibiu

2006 - ”Flower fields”, Haller Café Sibiu

2006 - Exhibition within the Luxury Show 2006, Romexpo Exhibition Center, Bucharest

2007 - “Senses”, Cafe Del Sol, Sibiu

2007 - “Bogdan, Mihai and Radu”, Student’s Culture House, Cluj

2007 - “Journey into realms of abstract beauty”, Turabo Cafe, Sibiu

2007 - It’s hard to be a painter”, Green Hours, Bucharest

2008 – “Landscapes”, Fortuna Art Gallery, Cluj-Napoca

2008 - “Senses”, Iulius Mall, Cluj

2008 - “Spring sensations”, Iulius Mall, Cluj

2008 - Exhibition held on the occasion of the 90th Anniversary of the

National Day of Romania, Romanian-American Cultural Association, Detroit

2009 – “Moments”, World Trade Center, Bucharest

2010 - “Bogdan Mihai Radu”, Intercontinental Hotel, Bucharest

2011 – “Nostalgia of the flowers and streets”, Sinaia Casino Royal Gallery, ongoing exhibition: 13 of August – 15 of September

GROUP EXHIBITIONS (selective):

2003 –Artists’ Union Sibiu Exhibition, “Atelier 35” Art Gallery, Sibiu

2003 - Artists’ Union Sibiu: “Autumn Exhibition”, Contemporary Art Gallery of the National Museum of Brukenthal, Sibiu

2004 – Artists’ Union Sibiu:“Summer Exhibition: Holiday”, “Atelier 202” Art Gallery, Apoldu de Sus

2004 – Artists’ Union Sibiu: “Autumn Exhibition”, Contemporary Art Gallery of the National Museum of Brukenthal, Sibiu

2005 - Art e Arta Foundation: “Young talents”, National Musical Comedy Theater “Ion Dacian”, Bucharest

2005 – Artists’ Union Sibiu: “Autumn Exhibition”, Contemporary Art Gallery of the National Museum of Brukenthal, Sibiu

2005 - “Euro Art”, Art Galleries, Sibiu

2006 - Art e Arte Foundation: “Angels and Saints”, Comedy Theater, Bucharest

2006 - Art e Arte Foundation: “Balchik - Queen Mary’s Heart” (exhibition held on the premises of the Central University Library “Carol I”, Bucharest, following the Balchik International Painting Workshop

2006 - Exhibition within ASTRA Film Fest 2006: “Queen Mary”, Cafe del Sol, Sibiu

2007 - Art e Arte Foundation: “TWO”, Elizeu Hotel, Bucharest

2008 - “Eclectic Transfer”, Atlas Art Gallery, Oradea

2008 - “FOUR”, Iulius Mall, Cluj BOGDAN MIHAI RADU

Site Bogdan Mihai Radu:

http://www.bogdanmihairadu.com/

Foto: Arhiva personală Bogdan Mihai Radu

Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş

Interviu realizat pentru amintiridincalatorie.ro:

http://amintiridincalatorie.ro/articol_vip-254-explozii_de_culoare_ca_necesitate_organic#

KEO

2011-02-17T16:50:00.013+02:00

Spre lună !

Interviu cu KEO, cântăreţ, compozitor, producător

17 febr. 2011

KEO s-a născut la Bucureşti, iar în 1985 s-a mutat împreună cu părinţii la Geneva (Elveţia). La vârsta de 12 ani el a început să cânte la pian, urmând ca la 14 ani să scrie primul său cântec. În anii de liceu el şi-a format prima trupă, “I SCREAM”, după care a urmat studii de politică la Geneva şi Los Angeles. Mai târziu, întors acasă, în Elveţia, el a format trupa numită “THE PARK” (cu care a lansat albumul pop-rock „Spiders Of Addiction”). “THE PARK” a cântat live în cadrul unor festivaluri celebre, precum: Open Air şi Montreaux Jazz Festival... la Montreaux deschizând chiar concertul lui David Bowie.

Reîntors în România în 2005, el a debutat aici ca solist solo cu piesa AZI VII MÂINE PLECI”. http://www.youtube.com/watch?v=QkybZs6-_KI&feature=related

Lansată în septembrie 2005, aceasta a ajuns numărul 1 în top 20 MTV, în doar 3 săptămâni; în următorii ani activitatea artistică a lui KEO a fost încununată de numeroase premii. În calitate de compozitor şi producător, el a colaborat cu Andreea Bălan, Alexandra Ungureanu, Cătălin Josan, Blaxy Girls, Anna Lesko, Cristina Rus, Tina G, Cristi Stanciu.

KEO – voce, pian, compozitor piese - cântă în prezent împreună cu Felix Bârcă – chitară (un foarte talentat chitarist pe care-l putem asculta cântând şi în cadrul trupei STONEBOX), Radu Moldovan – tobe, Antoine Gautier - dj, Florin Alexe – clape şi tocmai şi-a lansat single-ul „LIBER”, single ce deja se bucură de un imens succes la public.

Un proiect nou la care lucrează acum este cel alături de Alexandra Ungureanu şi Skizzo Skillz, iar drumul său muzical nu se opreşte aici... nicidecum... printre stele, printre stele... spre lună (ca să parafrazez cuvintele lui Les Brown: “Întotdeauna ţinteşte spre lună. Chiar dacă nu reuşeşti, măcar vei ajunge printre stele.”...).

Noi îi urăm succes în continuare şi... ne vedem la concerte, ca să cântăm împreună piesele atât de îndrăgite!

Când ţi-ai descoperit pasiunea pentru muzică? Cum a început povestea?

De când mă ştiu mi-a plăcut la nebunie muzica, însă mi-am dat seama cu adevărat de acest lucru atunci când am primit cadou un pian electric de la părinţii mei, la vârsta de 12 ani, în Geneva. Îmi doream foarte mult un pian, iar scânteia spre compoziţie s-a aprins chiar în acea seară in care „am compus” şi o mică piesă.

Cine te-a îndrumat în cariera ta artistică?

Naşul meu, marele compozitor Temistocle Popa, este cel care m-a ajutat să-mi cultiv pasiunea pentru muzică şi care, până în ziua de azi, îmi dă sfaturi în tot ceea ce fac. În afară de el, am avut foarte mult de învăţat de la toţi artiştii pe care i-am iubit, îi iubesc în continuare şi care m-au influenţat enorm, precum: Prince, Michael Jackson, The Beatles, U2, David Bowie şi mulţi alţii.

Care ar fi sfatul tău pentru cei care se află acum la începutul unei cariere muzicale?

Cheia succesului cred că se află în pasiune şi perseverenţă. Cu toţii pornim de la un vis, însă dacă îi atribui muncă, talent, pasiune şi ambiţie, acest vis poate deveni realitate.

Ce părere ai despre ceea ce se întâmplă acum pe piaţa muzicală românească, despre noile trupe care apar peste noapte...?

Industria muzicală a devenit una care se bazează pe valoarea piesei mai mult decât pe valoarea artistului. În momentul de faţă nu trebuie neapărat să fii foarte talentat ca să poţi avea o piesă pe radio. Din păcate, asta face ca majoritatea pieselor să sune aproape la fel, toţi urmând aceeaşi reţetă.

Care crezi ca este secretul longevităţii carierei unui artist?

Secretul, în afara talentului - care se presupune că există - este perseverenţa în tot ceea ce face el. Un artist, ca să se poată bucura de longevitate în carieră, trebuie să aibă un univers muzical pe care să şi-l clădească singur şi cu care un public să se poată identifica. Acest univers se construieşte în timp, în acest mod artistul reuşind să-şi fidelizeze fanii.

Dintr-o zi, cât timp dedici muzicii?

Cu siguranţă 24 de ore din 24, 7 zile din 7. Chiar şi atunci când dorm, tot despre piese visez, deci pot spune că sunt un obsedat, în sensul frumos al cuvântului...

Ce sentiment ai atunci când ai terminat de compus o piesă?

În primul rând sunt curios şi nerăbdător să văd reacţia oamenilor la această piesă. În primă fază, primii ascultători sunt prietenii apropiaţi şi colaboratorii de la casa de discuri. În al doilea rând, se întâmplă un fenomen ciudat atunci când ai terminat de compus, pentru că, dacă în procesul creaţiei există o relaţie de intimitate între compozitor şi piesă, în momentul când aceasta e finalizată devine o entitate separată şi simţi că nu-ţi mai aparţine doar ţie, ca şi compozitor, ci oricărei persoane care se identifică cu ea.

Care sunt subiectele care te inspiră, despre ce scrii?

În general, scriu despre nişte subiecte pe care le pot înţelege şi care fac parte din universul meu. Tocmai de aceea îmi place să scriu, în general, despre dragoste şi relaţii. Excepţie de la regulă este cel mai nou single al meu, numit „Liber” al cărui subiect mizează pe individualism şi pe libertatea fiecărei persoane, în orice formă a ei. Dar există şi subiecte care nu mă inspiră, precum cele sociale sau politice, iar dacă aş cânta despre ele, nu aş fi credibil pentru că nu s-ar potrivi în universul meu.

http://www.youtube.com/watch?v=OvBLJUfzQ9o&feature=fvw

Cu ce artişti din planul internaţional ţi-ar plăcea să cânţi?

Ar fi o idee cool să-mi remixeze Timberland noul single „Liber”, însă evident, dacă aş primi un telefon cu o propunere de colaborare de la Bono (U2) cred că aş cădea de pe scaun...

Ce sentimente încerci, în timpul unui concert, vizavi de public?

În afară de adrenalină, care îmi umple corpul în timpul concertelor, cele mai frumoase momente din viaţa mea de artist sunt atunci când publicul pe care-l am în faţă cântă piesele alături de mine.

http://www.youtube.com/watch?v=w-PSkzzlbnc&feature=related

Cum îţi place să-ţi petreci timpul liber?

În afară de muzică, muzică şi iar muzică, îmi place să călătoresc, când îmi permite timpul, dar şi să mă relaxez în faţa televizorului urmărind Discovery şi History Channel.

Care este vârsta pe care ai vrea să o retrăieşti, dacă ar fi să te poţi întoarce în timp?

Din fericire, am marea şansă să-i am în viaţă pe oamenii pe care-i iubesc şi să-mi trăiesc visul în fiecare zi. Pot spune, mai degrabă, că aş vrea să se oprească timpul în loc.

Care crezi tu că ar fi job-ul potrivit unei femei?

Atât o femeie, cât şi un bărbat, au dreptul de a-şi alege ceea ce îşi doresc să facă în viaţă. Eu nu cred că există neapărat un job potrivit pentru o femeie, pentru că am întâlnit în viaţa mea femei care erau directoare de bancă, poliţiste sau casnice, însă fiecare era excepţională în felul său.

Vorbind de femei, în ce rezidă frumuseţea acestora?

Cred că frumuseţea lor rezidă în naturaleţea şi încrederea pe care o are o femeie în propria-i persoană. Frumuseţea e mai mult un sentiment care nu se poate explica printr-o trăsătură fizică, ci mai degrabă constituie un cumul între atitudine, suflet, ochi, zâmbet, şarm...

Care este principiul după care te ghidezi în viaţă?

“Întotdeauna ţinteşte spre lună. Chiar dacă nu reuşeşti, măcar vei ajunge printre stele.” - Les Brown

Riscă şi experimentează... ce te-ar tenta?

Mi-ar plăcea să fac un zbor în spaţiu. Ştiu că deja compania Virgin Galactic oferă acest serviciu contra sumei de 250 mii euro, aşa că voi aştepta să scadă preţul sau să obţin un discount.

Ce fel de fire eşti? Un cuvânt care să te exprime foarte bine...

Geamăn... Fiind în zodia gemeni, cred că reprezint mai multe personaje la un loc, în sensul bun, bineînţeles.

Ce faci ca să te remontezi după o zi stresantă sau o întâmplare neplăcută?

De regulă vorbesc cu mama, după care îmi pun un film SF.

Care este mâncarea ta preferată?

Evident mâncarea făcută de mama, însă, în afară de asta, îmi place foarte mult bucătăria asiatică, în special cea thailandeză, cu care mai şi cochetez câteodată, atunci când prepar chiar eu curry thailandez.

Ai un citat preferat?

„Experienţa este ceea ce vei obţine, atunci când nu obţii ceea ce vrei”. (Dan Stanford)

Care sunt calităţile ce te impresionează mai mult la o persoană?

Depinde de persoană şi, mai ales, de contextul în care o întâlnesc, dar cel mai mare respect îl am pentru persoanele care dau dovadă de coloană vertebrală.

Care sunt planurile muzicale din viitorul apropiat? La ce proiect lucrezi acum şi cu cine colaborezi?

Tocmai am lansat noul single „LIBER” http://www.youtube.com/watch?v=LpQ47wjjgvQ

şi mă bucură succesul pe care-l are deja la public. Am filmat de asemenea şi videoclipul piesei, urmând un scenariu scris de mine, exact aşa cum îmi doream. În plus, în momentul de faţă lucrez la finalizarea albumului care se va lansa cu siguranţă în următoarele luni. Mai mult decât atât, am început un proiect nou alături de Alexandra Ungureanu şi Skizzo Skillz, pe care-i apreciez foarte mult, atât ca prieteni, cât şi ca artişti. Mai multe detalii puteţi afla de pe pagina mea oficială de Facebook: facebook.com/keomusic, dar şi de pe site-ul meu oficial: www.keo.ro.

Unde te vezi peste 10 ani? Ce crezi că vei face atunci?

Cu siguranţă nu mă văd făcând altceva decât muzică, având în vedere că este pasiunea vieţii mele. Deci sper să pot şi peste 10 ani să încânt publicul cu piesele mele, iar publicul să mă încânte pe mine cu prezenţa lui la concerte.

Câteva gânduri pentru cititoarele revistei Business Woman...?

Rămâneţi aşa cum sunteţi: încântătoare, frumoase şi puternice! Cu dragoste, Keo!

Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş

Publicat în revista Business Woman Magazine, februarie 2011

Foto: Edi Enache

Ionuţ Staicu

Mulţumiri Alinei Buleanu, RedCarpet Media

Patricia Moga

2010-12-17T15:20:00.013+02:00

“Desperados on the Block”

Interviu cu Patricia Moga, actriţă

TRAILER FILM: http://www.youtube.com/watch?v=8Dd10uftafI

Patricia Moga a urmat studii de doctorat în teatrologie la Universitatea din München, oraş în care a locuit timp de 6 ani. Acum locuieşte la Viena. Primul său rol într-un film de lung metraj (“Desperados on the Block”) este cel al Clarei, o studentă de origine română ce locuieşte într-un cămin studenţesc din München şi care, nemaisimţind prezenţa lui Dumnezeu în viaţa ei, se hotărăşte să încalce cele 10 porunci, în speranţa că va primi un semn divin ce o va opri din drumul către pierzanie. O poveste încărcată de misticism, „un rol cu multe tăceri, e chiar ca un ţipăt mut”, după cum afirmă Patricia Moga.

“Desperados on the Block” (1h 29 min., coproducţie Germania-România), film regizat de Tomasz Rudjiks şi apărut în anul 2009, a fost prezent la festivalurile de film de la Saarbrücken şi San Sebastian şi a câştigat trei premii la a XI-a ediţie a Festivalului European de Cinema de la Lecce, Italia: prestigiosul premiu FIPRESCI (European Film Award of the Critics), Golden Olive Tree pentru cel mai bun film şi premiul CineEuropa pentru cel mai bun film, dar şi premiul pentru cel mai bun debut Funf Seen FF, fiind nominalizat şi la premiul Max Ophuls.

Un film despre singurătate, căutare de sine şi încercarea de a descoperi o sclipire de lumină şi iubire în bezna unei lumi reci, neprimitoare. Un film care merită a fi văzut şi revăzut.

Spune-ne câteva cuvinte despre tine: cum ţi-ai descoperit pasiunea pentru actorie, cum ai început, ce te-a atras?

La mine totul vine şi pleacă, se îndepărtează şi revine sub forme infinite. Despre pasiune nu cred că era vorba atunci, acum câţiva ani buni, în timpul liceului, însă simţeam că am o chemare căreia trebuie să-i găsesc răspuns, într-un fel sau altul. Am început prin a scrie, scriam din fragedă pruncie, tot ce-mi trecea prin minte, însă lucrurile se închegau mai degrabă în dialog şi, în ultimă instanţă, ca să-mi conving părinţii că nu vreau să fac ASE, am scris o piesă de teatru pe care am şi pus-o în scenă, la Câmpina, în oraşul meu natal. Înainte de asta, făcusem diferite spectacole la Castelul Iulia Haşdeu, inspirată de textele scrise de Iulia Haşdeu. Adunam oamenii, îi convingeam că merită să facem şi altfel de lucruri într-un oraş de provincie care dormita, ca multe altele după Revoluţia din ´89, şi unde, dacă doreai să respiri şi un strop de cultură, trebuia (oricât de mic ai fi fost) să-ţi sumeci mânecile de la haină şi să te pui pe treabă.

Sunt o fire luptătoare şi care dintotdeauna a dorit să realizeze lucrurile după cum îi dictează propria inimă din piept şi nu am făcut nici un compromis ca să ajung mai sus sau mai altfel decât sunt astăzi. Bineînţeles că am şi suferit, pe măsura ambiţiilor şi idealurilor avute, însă, de fiecare dată, în locul uşilor închise s-au deschis ferestre de poveste. Poate n-am ştiut mereu să privesc prin ele „noul Ierusalim” care se deschidea, însă am învăţat, ca fiecare dintre noi, cu timpul...

De ce ai plecat din România?

De ce am plecat din România... tocmai datorită uşilor închise de care vorbeam... M-am căsătorit şi am plecat pentru a urma studii de doctorat în teatrologie la Universitatea din München. Au fost ani extrem de bogaţi şi astăzi ştiu să mă bucur pentru uşile închise în România. Ele trebuiau închise, pentru a descoperi noi drumuri sau, mai bine spus, pentru a-l îmbogăţi şi a-l concretiza pe cel care îmi aparţinea mie şi numai mie... propriul meu drum. Momentan locuiesc la Viena. Am trăit în München mai bine de şase ani, până în vara acestui an...

Cum îţi place să-ţi petreci timpul liber? Dacă ai aşa ceva...

Nu cred că am avut vreodată timp liber... Sunt continuu în mişcare, dacă nu fizic, atunci lăuntric şi nu stau nici o clipă, pentru că viaţa trece mult prea repede şi nu pot s-o trăiesc fără să storc fiecare fărâmă de viu din ea.

Ce cărţi citeşti?

Sunt perioade de timp lungi în care nu citesc nimic pentru că scriu eu... şi atunci încerc să ascult în tăcere şi să observ cu înmiită atenţie orice mişcare şi orice suflu de viaţă din preajma mea. Mi se dilată simţurile, ştii, şi atunci citeşti cel mai bine în ceilalţi... Atunci descopăr poveşti fascinante şi unice, care încă nu au fost puse pe hârtie şi care, oricum, sunt ştirbite atunci când li se dă formă.

Momentan recitesc „Jurnalul unei fete greu de mulţumit” (Jeni Acterian).

Iar în privinţa muzicii... ce îţi place să asculţi?

Ascult muzică clasică, mai ales că Rafael, fiul meu de un an şi jumătate, e un meloman... La primul concert de muzică clasică în aer liber n-a mişcat timp de patruzeci şi cinci de minute. E fascinat de instrumente şi de potenţialul fiecăruia în parte.

Care sunt filmele tale favorite?

Filme... recunosc, iubesc „Decalogul” lui Kislowsky, îmi place „Macbeth”-ul lui Polanski, mă amuză „Lola Rennt” a lui Tykwer, mă cufund în întrebări cu „Veşnicia şi o zi” a lui Angelopoulos, mă trezesc la realitate cu „Panglica albă” a lui Haneke şi revin de fiecare dată la mine cu filmele lui Tarkowskij.

Vorbind de rolul Clarei din “Desperados on the Block”, te-ai regăsit în acest rol, în frământările personajului?

Nu, deloc. Patricia nu are nimic de-a face cu Clara sau ba da, are... i-am dat chip, dar eu sunt altceva, cu totul altceva şi altcineva decât Clara.

Cine eşti, cum te-ai autodescrie? Care sunt propriile tale frământări?

Mi-e greu să mă autodefinesc, apelând la câteva atribute, lipsite de ecou personal. Sunt deopotrivă romantică şi realistă, emoţională şi critică, empatică şi distantă. Mă feresc să spun cuvinte mari. Există un aspect de taină în fiinţa fiecăruia, care ne dă adevărata consistenţă existenţială, dincolo de certitudinile pe care ni le apărăm cu atâta vanitate. Faţă de Clara, din “Desperados”, eu nu pot să reduc relaţia cu Dumnezeu la un nivel moralist. Însă, desigur, criza de profunzime a Clarei, aceea că nu mai simte prezenţa lui Dumnezeu în viaţa ei, poate deveni oricând şi criza noastră.

Care a fost prima ta reacţie, primul tău gând atunci când ai primit propunerea de a juca rolul Clarei? Ţi s-a părut a fi un rol greu de interpretat?

„Minunat de greu!” - a fost gândul...

Primul meu rol într-un film de lung metraj are legătură cu frământări lăuntrice legate de religios, de noi şi Dumnezeu. Citeam mult Simone Weil, în perioada respectivă, o mistică franceză, şi ea zicea aşa: „Fiecare persoană e un ţipăt mut în dorinţa de a fi citită altfel”. Şi citatul acesta şi alte două m-au ajutat în descoperirea personajului. Altul, care mi-e foarte drag, sună cam aşa: „Omul trebuie să împlinească posibilul pentru a atinge imposibilul.”

Nu e un rol pe care să-l scoţi din pălărie... Am lucrat împreuna cu regizorul mult la nuanţe, am modificat împreună pasaje din scenariu, mai ales că e un rol cu multe tăceri, e chiar ca un ţipăt mut...

Care a fost cea mai mare greutate pe care ai întâmpinat-o la filmări, un lucru care ţi s-a părut a fi mai complicat?

Complicat mi se pare când intervin chestii mărunte, care împiedică lucrurile cu adevărat importante să iasă perfecte.

Echipa a fost în general formată din oameni extraordinari: regizorul, Tomasz Rudjik, care are o sensibilitate fantastică în lucrul cu actorul şi un respect infinit pentru ceea ce faci, un director de imagine ca Sorin Drăgoi cum rar întâlneşti şi care ai impresia că face magie şi nu cameră, o asistentă de regie care în tinereţe a lucrat cu Visconti... deci îţi poţi imagina ce atmosferă era la platou... Însă lipsa banilor îţi mai aduce în joc uneori şi probleme cu care, vrând – nevrând, trebuie să te confrunţi: machiajul de pildă, asta a fost o greutate, pentru că lucram cu persoane neimplicate, care doreau să-şi facă treaba repede şi gata.

Dar cel mai amuzant...?

Cel mai amuzant era când improvizam la platou şi te trezeai că îl pune regizorul pe sunetist să fie partenerul tău în film.

La ce proiect lucrezi acum – sau vei lucra în viitorul apropiat?

În curând va apărea un film de scurt metraj, pe care l-am filmat în vara

aceasta, în Germania: „Silent River”, o coproducţie româno-germană.

Un alt proiect la care lucrez momentan - un scenariu de lung metraj.

Îmi place să descopăr acelaşi lucru din mai multe perspective. Dincolo de faptul că am făcut studii doctorale în teatrologie câţiva ani, din dorinţa de a aprofunda teoretic realităţi practice cu care mă confruntam, am început să caut forme alternative de exprimare artistică. Şi am descoperit pictura de icoane, am descoperit poezia, am descoperit scrisul (scenariu) şi acum, de curând, terapia prin artă (o formă de prezentare a artei în lumea celor bolnavi, a celor care au cel mai acut nevoie de ea, dincolo de speranţă, medicină şi iubire).

Sunt acumulări pe care încă nu le-am aruncat în lume, ele sunt la dospit...

Câteva cuvinte pentru cititoarele revistei Business Woman...?

Nişte versuri: Un soare cu cheie / Şi-o umbră de cheie în mână / Un dor de a fi / Pentru ceilalţi lumină. / Vânt umed / Şi nor de nelinişte / Care plouă peste toate / Duhul iubirii / Descuiat şi răsărit / De ce e timpul totuşi umbrit?

Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş

pentru revista Business Woman Nr. 23, decembrie 2010

Credite foto: http://www.desperadosontheblock.com

Ioan Moga, Radu Dragomir, Dominique de Fazio

Sorin Drăgoi

2010-11-09T12:18:00.011+02:00

Ochiul magic din spatele camerei

Interviu cu Sorin Drăgoi, director de imagine şi coproducător - ”Desperados on the Block”

Trailer film: http://www.youtube.com/watch?v=8Dd10uftafI

Pe Sorin Drăgoi l-am întâlnit la Bucureşti cu ocazia Festivalului Internaţional de Film din România (1 – 10 octombrie), venit aici din Germania cu filmul „Desperados on the Block”, în calitate de coproducător şi director de imagine al acestuia. Un film care mi-a atras atenţia şi pe care am dorit să-l văd şi a doua oară, datorită unor secvenţe filmate minunat, de o delicateţe şi o sensibilitate a imaginii extraordinare.

Dorind acest lucru, nimic nu m-a oprit să alerg prin ploaia unui Bucureşti întunecat, cenuşiu şi rece, de la Scala la Cinemateca Eforie, în acea seară de festival. Un film pe care vi-l recomand... cu toată căldura.

Spune-ne câteva cuvinte despre plecarea ta din România: când ai plecat şi de ce?

Am plecat din România nu ca să plec, am plecat, practic, la un festival de film în Israel, la Tel Aviv, cu unul dintre filmele făcute ca student. Eram în ultimul an la Facultatea de Film şi acest lucru se întâmpla la câteva zile după alegerile de la 1 mai 1990. 2 săptămâni mai târziu, chiar când se terminase festivalul şi am vrut să mai rămânem 2 - 3 zile să vizităm Israelul – era pentru prima oară când eram în străinătate, soţia mea şi cu mine – s-a întâmplat Piaţa Universităţii, mineriada. Ca participanţi activi, era periculos să te întorci în momentul respectiv, foarte incertă situaţia, aşa că am mai rămas în Israel încă o jumătate de an, până am primit o viză în altă parte. Şi prima viză pe care am primit-o a fost în Germania.

Cum te-ai adaptat acolo şi ce te-a determinat să rămâi?

Încet, încet... Alegerea de a rămâne acolo s-a produs prin faptul că am intrat la Şcoala de Film. În România terminasem, aveam toate examenele date, până la examenul de diplomă. Din decembrie ‘89 şi până la alegeri n-am făcut decât „politică”, adică încercare de organizare studenţească împotriva deteriorării situaţiei politice de la noi, aşa cum ulterior s-a şi deteriorat. Am realizat în acea primăvară primul film despre revoluţia din ‘89: „Revoluţia?”, un film absolut sincer despre momentul pe care l-am trăit într-o colectivitate destrămată, la diferite grade de luciditate.

În imagine: Sorin Drăgoi

Care sunt lucrurile ce le-ai întâlnit în Germania şi care te-au surprins în bine?

Civilizaţie, respect, nu se prea ţipă, nu se prea înjură, nu se prea scuipă…

Şi ce s-a dovedit a fi sub aşteptări...?

Uscăciunea, o anumită răceală şi, vizavi de străini, o subtilă reţinere a respectului, dar şi o anumită inflexibilitate între oameni în viaţa de zi cu zi.

Dacă ar fi să o iei de la capăt, tot acolo te-ai stabili?

Nu ştiu ce aş face... nu cred… aş încerca să simt mai cu adevărat momentul…

Cum te simţi acum în Germania, te simţi înstrăinat, într-un anume fel?

Asta este problema emigranţilor, în general, nu mai eşti nicăieri acasă; eşti cumva perceput ca străin în ambele locuri, deşi tu pe tine însuţi te percepi mai adaptabil… asta este drama oamenilor plecaţi.

În imagine: Sorin Drăgoi

Cum l-ai cunoscut pe Tomasz Emil Rudzic, regizor şi scenarist al filmului „Desperados on the Block”?

Eu, în fiecare an, după ce am terminat Şcoala de Film din Munchen, în 1997, (şcoală ce am făcut-o lucrând 3 zile pe săptămână şi 4 zile mergând la şcoală, altfel nu se putea duce existenţa acolo), am lucrat foarte mulţi ani cu studenţi. Îmi place să lucrez cu oameni tineri, să mă lovesc de întrebări noi, la care eu poate nu mă mai gândesc, mă obligă să caut soluţii noi şi, într-un fel, să rămân fraged. Printre studenţi, am lucrat cu un student spaniol foarte talentat cu care am făcut 2 scurt metraje – unul de 15 minute, altul de 20 minute, filme ce au luat o grămadă de premii pe la festivalurile internaţionale de scurt metraj. Unul dintre filme a luat 20 de premii... Este vorba de „El sueño del caracol” / „Schneckentraum” („Vis de melc”, 2001), un film de dragoste, alb-negru, cu foarte puţin dialog. Iar Tomasz, fiind student în primul an, a văzut acest film şi i-a plăcut foarte mult şi aşa am ajuns să lucrăm împreună.

Şi el a avut o poveste de cu totul alt stil, într-un fel asemănătoare celei de acum, dar mai murdară, cu nişte puştani, adolescenţi. A fost primul lui film, un film alb-negru, fără dialog, filmat tot numai din mână, şi ne-am înţeles foarte bine. Era clar că urma să lucrăm împreună şi pe viitor, la un proiect mai mare. Acest proiect a venit câţiva ani mai târziu şi este filmul lui de diplomă, „Desperados on the Block”, pe care ne-am străduit să-l facem să fie şi debutul lui de lung metraj în acelaşi timp. Un debut cu un buget foarte scăzut – 50 000 euro din partea şcolii şi 400 000 din fondul naţional bavarez de sponsorizare (FFF).

E un buget mic?

Da, e un buget foarte mic în Germania, e un film cu foarte multe personaje şi locuri de filmare... 90% din oamenii care participă la proiect lucrează pe gratis sau pe o sumă fictivă care le acoperă doar chiria... Altfel nu s-ar fi putut face un asemenea film.

Câte zile aţi lucrat la filmări şi câte ore pe zi de filmare au fost?

De filmat am filmat 32 de zile în total, 12 - 15 ore / zi. Am avut 3 zile suplimentare pentru că am lucrat cu o tehnică nouă în faza de prototip. Camera nefiind finalizată, improvizând-o în mers, am avut o groază de probleme tehnice.

E filmat pe digital?

Da, pe digital, este o cameră de tip 2 K, dar cu un altfel de cip, CCD Chip, care are o altfel de factură a imaginii decât tehnica CMOS, una mai filmică.

În ce format îţi place să lucrezi mai mult: pe peliculă sau digital?

Pe peliculă. Pelicula este organică, trăieşte, digitalul are o rigiditate, un spaţiu de desfăşurare limitat, trebuie să faci foarte multe compromisuri, să eviţi să filmezi anumite lucruri pentru a arăta „bine”. Iar asta îţi îngreunează filmarea, nu mai eşti atât de liber pentru că anumite lucruri nu dau bine, pe când pelicula este mai indulgentă.

Care este povestea ce stă la baza creării acestui film şi care ar fi câteva detalii privind modalitatea vizuală de susţinere a poveştii?

Sunt 4 poveşti în film, împletite; destinele unor oameni care trăiesc în cutiuţele lor, separaţi unii de alţii, singuri, în căutare de alţii şi în căutare de sine, de prietenie, de dragoste, căldură. Este o înstrăinare specifică oraşului vestic modern, precum şi Germaniei. Un portret metaforic al Germaniei, dacă vrei... Conceptul de culoare era gândit în felul următor: viaţa în exteriorul acelui bloc este înfăţişată ceva mai ostil, în tonuri desaturate, mai puţină culoare, monocromatic, rece, albăstrui-verzui… Iar interioarele, deci înlăuntrul nostru, unde fiecare îşi ţine ascuns în cutiuţa lui minunile proprii, au culori vii, senzuale, pasionale, brutale, câteodată, alese şi pentru caracterizarea personajului. Fiecare personaj are un spectru de culoare care îi este specific. În tot ce s-a filmat în interior a fost permanent evitat peretele alb. Practic, nu am păstrat în interioare nici un perete alb, iar când a rămas alb, am colorat lumina.

Comparaţia care m-a inspirat, şi care vine din copilărie, este imaginea unui animal (cal) spintecat într-un abator: pe dinafară este neutru şi cenuşiu, însă pe dinăuntru îi musteşte sângele roşu, oasele albe strălucitoare, vene şi pieliţe albăstrii, stomacul îngălbuit, un smoc de smarald ţâşnind dintr-un maţ, un reflex metalic azuriu în ochiul încremenit.

Chiar am avut nişte meşteri din România, care, pentru câteva lăzi de bere, ne vopseau repede pereţii, dacă cumva aveam vreun perete care nu fusese planificat să fie vopsit şi descopeream că totuşi avem nevoie de el. Aveam mereu câteva găleţi de vopsea la noi.

Aţi filmat şi cu camera ascunsă?

Numai începutul filmului este făcut cu camera ascunsă – ferestrele acelea, în care îl vezi pe fiecare în pătrăţica lui, sunt filmate de la 200 m., dintr-o clădire de vizavi, cu un obiectiv foarte puternic. În momentul în care aveam un cadru care ne plăcea foarte mult, rugam pe cineva să alerge la uşa respectivă, să cerem încuviinţarea de a apărea în film.

Şi cum reacţionau? Erau de acord?

Majoritatea erau de acord, 95 % au fost de acord.

În imagine: Tomasz E. Rudzik & Sorin Drăgoi

Cum a decurs colaborarea cu Tomasz Emil Rudzic?

Eu personal am lucrat 4 luni pentru acest proiect: preproducţie, filmare şi postproducţie, fiind şi coproducător. Cu Tomasz am lucrat împreună la decuparea scenariului scenă cu scenă, cadru cu cadru, am discutat şi schimbat foarte mult în căutarea ritmului adecvat poveştii.

Am lucrat la mine acasă, timp de 3 săptămâni. Pentru prima oară am luat-o şi pe asistenta de regie în acest proces, de altfel foarte intim, care are loc între regizor şi operator, o foarte bună prietenă, Gabriela Bauer, o asistentă de regie extraordinară, care şi-a început cariera ca asistentă a lui Luchino Visconti, la filmul „Ludwig” (1972), filmat în Bavaria.

În imagine: Gabriela Bauer & Tomasz E. Rudzik

Ce înseamnă, mai exact, colaborarea între regizor şi directorul de imagine?

Tomasz este axat foarte mult pe poveste, pe actori şi bineînţeles că discutăm împreună, încercând să înţeleg cât mai exact ceea ce el urmăreşte să exprime şi care câteodată nu poate fi exprimat foarte concret în cuvinte. Şi el se află în acelaşi proces de căutare a adevărului unei poveşti, al unui moment trăit, câteodată cuvintele nu mai ajută şi trebuie să începi să simţi în acelaşi fel... pentru ca apoi, în această căutare a modului de filmare, să reuşesc a face propunerile adecvate modului de expresie cel mai puternic pentru poveste, felul cum poate fi vizual întărit un moment dramaturgic pe care regizorul îl doreşte. Încerc să-i induc spectatorului subconştient anumite lucruri. Spectatorul însă nu trebuie forţat într-o anumită direcţie, totul trebuie să se creeze cât mai natural. Un lucru important, care ne pune mereu pe gânduri, a fost extraordinar exprimat de un compatrion al lui Tomasz, K.Kieslowsky: „E important să ştii unde să îţi îndrepţi camera, însă şi mai important este să ştii de ce o faci să meargă.” Aşa văd eu rolul meu: de a-l ajuta pe regizor să-şi exprime cât mai puternic propriile gânduri şi sentimente. Foarte multe din scene sunt rezolvate vizual, iar Tomasz, având încredere deplină în mine, se simte cu spatele acoperit şi se poate concentra puternic pe poveste, pe dialoguri, pe lucrul cu actorul care, în definitiv, este cel mai important. Poţi să ai tu ce intuiţie vrei de decupaj, de cadraj, de lumină, de unghiulaţie, de ritm, de montaj, dacă actorul nu e „acolo” unde trebuie, totul se năruie. După ce trecem de faza asta, de ping-pong intensiv la scenariu, în care clar că ne-am înţeles reciproc şi amândoi respirăm în aceeaşi direcţie, ajungem la filmare, cu lecţia gata făcută. În faza asta ştii ce ai de făcut ca să fie safe, iar când ajungi la set poţi să începi să schimbi, să reacţionezi la momentul respectiv cum este set-ul în acea zi, cum e mood-ul din echipă, cum a dormit unul, aşa e a doua zi... Există atunci o libertate în care abia atunci poţi deveni mai intuitiv, mai creativ şi mai receptiv la impulsurile din afară, pentru că filmul rămâne un joc de echipă.

Imagini din film

Cum aţi ales rolurile principale?

În afară de Patricia (Moga) care a fost propunerea mea, ceilalţi sunt luni de căutări ale lui Tomasz care a vorbit cred cu 1000 de chinezi şi 100 de surdo-muţi... În afară de Patricia şi de Dominic şi de fata grecoaică, ceilalţi nu sunt actori. Chinezul e student la fizică şi a fost găsit după luni de zile de căutări; au făcut probe, el nu prea vorbea germana, de-abia venise dintr-un sătuc din China, şi s-a trezit actor. Şi a făcut-o foarte bine, jucându-se, mai mult sau mai puţin, pe el însuşi.

Andreas este surdo-mut de origine suedeză.

Imagine de la filmări (sus) & imagine din film (jos)

Care este semnificaţia liftului? De ce s-a ales ca spaţiu al întâlnirii un loc atât de strâmt – liftul – şi nu, să zicem, cantina studenţească sau sala de sport? De ce s-a dorit această întâlnire atât de “strânsă” între personaje?

Liftul este liantul, e şi o arteră de legătură, de circulaţie, de care ai nevoie, o arteră de sânge fără de care nu poţi să trăieşti, o deschidere către ceilalţi, un canal.

Imagine din film

Există diferenţe de a privi/simţi filmul de la un public la altul – gândindu-ne la originea publicului respectiv? Cum au primit filmul, de exemplu, spaniolii (la San Sebastian) şi cum publicul german sau cel român?

Germanii au primit bine povestea chinezului şi apoi povestea surdo-mutului; însă povestea religioasa, a Clarei, este considerată un pic artificială şi nedemnă de a fi luată în serios.

Pe când spaniolii au privit povestea Clarei ca pe cea importantă – ceea ce şi este – şi mai interesantă şi din care au putut lua cel mai mult. I-a impresionat, au primit-o pe Patricia foarte bine. Atmosfera a fost extraordinară acolo.

Filmul este deschis interpretărilor, astfel încât fiecare poate interpreta mesajul transmis după sensibilitatea şi experienţele proprii.

Imagine din film

Filmul a început să ruleze şi în cinematografe? Îl vom putea viziona şi aici, în România, în afara festivalului de film?

De astăzi filmul începe să ruleze la un cinematograf din Munchen, Art House, unul dintre cele mai frumoase din Munchen.

Iar în ceea ce priveşte publicul român, văzând că este primit bine la festival, mă gândesc că da, însă mă înspăimântă lipsa de spectatori români, cumva indiferenţa totală vizavi de film. Indiferenţă care am înţeles că este generală, chiar şi la filmele româneşti extraordinare, ca „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, „Moartea Domnului Lăzărescu”, „ 12:8 La Est de Bucureşti”...

Mai ales „ 12:8 La Est de Bucureşti” al lui Porumboiu, un film genial, de o stringenţă estetică extraordinară. Îmi place extraordinar cum lucrează; are o claritate în gândirea estetică cu totul şi cu totul specială. L-ai văzut?

Nu încă...

Vezi? Eu am văzut toate filmele astea... (Între timp l-am văzut şi eu... mulţumesc pentru atenţionare!)

Imagini din film

Dar pe dvd găsim filmul?

Nu încă, nu suntem gata. Am aşteptat puţin cu distribuţia lui, am mers pe la diferite festivaluri, a luat câteva premii în Italia şi Spania, premiul pentru debut l-a luat Tomasz în oraşul Munchen.

Care este următorul proiect?

Este un proiect legat de Polonia; din această cauză Tomasz nu a putut fi prezent aici, la festival, fiind plecat la Varşovia la o întâlnire cu nişte producători. Şi scenariul l-a lucrat acum într-un workshop cu Andrzej Wajda. Poate dura şi 2 - 3 ani până se reuşeşte o finanţare, dar să sperăm că va ieşi.

Câteva cuvinte pentru cititoarele noastre?

Ceea ce faci, să faci cu pasiune, să trepidezi pentru ceea ce faci, să trăieşti intens momentul în care faci ceva, să jertfeşti. Există o vorbă pe care o aveam şi care are un pic de-a face cu filmul – datorită părţii religioase: jertfeşte cu adevărat ceva pentru a putea să primeşti Duhul Sfânt.

Poster film

Notă: “Desperados on the Block” (1h 29 min., coproducţie Germania-România), film regizat de Tomasz Rudjiks şi apărut în anul 2009, a fost prezent la festivalurile de film de la Saarbrücken şi San Sebastian şi a câştigat trei premii la a XI-a ediţie a Festivalului European de Cinema de la Lecce, Italia: prestigiosul premiu FIPRESCI (European Film Award of the Critics), Golden Olive Tree pentru cel mai bun film şi premiul CineEuropa pentru cel mai bun film, dar şi premiul pentru cel mai bun debut Funf Seen FF, fiind nominalizat şi la premiul Max Ophuls.

Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş

Interviu publicat în revista Business Woman Magazine Nr. 22 (15 nov. – 15 dec. 2010): http://www.businesswoman.ro/index.php?mact=News,cntnt01,detail,0&cntnt01articleid=1137&cntnt01origid=91&cntnt01lang=ro_RO&cntnt01returnid=91

FOTO: Toccata Film/Teo Film, Olga Sulimenko, Sorin Drăgoi

http://www.desperadosontheblock.com

Maria Radu

2010-10-01T12:14:00.015+02:00

Cui i-e dor de Maria Radu?

Interviu cu Maria Radu, cântăreaţă

8 septembrie 2010

Frumoasa cântăreaţă a urcat pe scenă încă de la vârsta de 14 ani, cântând cu trupa Solaris. A cântat apoi alături de Direcţia 5 (în formula veche), Timpuri Noi şi Van Noizz. Printre cele mai fredonate piese ale sale se numără: „Pas cu pas”, „Lângă inima mea, vine inima ta” (cântată împreună cu Cornel Ilie, Vunk), „Too Late For You”, „All This Time”, „Dorul”...

O voce caldă, bună, puternică, ce transmite optimism şi bucurie de viaţă - şi o personalitate dinamică, efervescentă, Maria Radu se impune pe scena muzicii româneşti ca un real talent, şi nu ca o imagine sexuală ce face play-back în spatele microfonului închis.(http://www.youtube.com/watch?v=DbSBblwlRuA)

Iar acest interviu cu Maria Radu este o exprimare a dorului de valorile adevărate, valori ascunse, din păcate, în spatele unor pseudo-artişti ce invadează şi sufocă scena muzicală românească, sărind în faţă printr-un sclipici ieftin, mixat cu vulgarităţi sonore.

Din dor (http://www.youtube.com/watch?v=ble8l7f8dUE) de Maria Radu, o artistă în adevăratul sens al cuvântului.

Care a fost momentul în care te-ai decis că vrei să cânţi; cum ţi-ai descoperit pasiunea pentru muzică?

Ştiu că îmi plăcea să cânt de mică, dar conştient şi serios am început la 14 ani când am cântat cu trupa Solaris pe stadionul Progresul şi am început apoi cursurile Şcolii Populare de Artă (secţia canto). Am făcut în particular teorie şi solfegiu, dar formarea propriu-zisă a fost pe scenă, alături de Direcţia 5 (vechea formulă) şi de Timpuri Noi.

Foto: Marius Bărăgan

Există o persoană care te-a îndrumat şi te-a încurajat în cariera ta artistică, în mod constant?

Tatăl meu m-a susţinut prin faptul că m-a lăsat să fac ceea ce simt. A avut încredere în mine. Un mic exemplu: la 15 ani am plecat singură la festivalul de la Amara unde am câştigat premiul III (oricum eram de neoprit).

Care sunt maeştrii tăi în muzică?

Am învăţat să cânt de la Whitney Houston, Aretha Franklin, Annie Lennox, Etta James, Ella Fitzgerald, Freddie Mercury etc. Am început cu Whitney (la 14 ani am primit o casetă de la un prieten bun, cu o voce de aur, care mi-a spus că aşa trebuie să ajung să cânt), apoi Aretha, pe la 17 ani, şi Freddie.

Dacă nu ai fi făcut muzică, ce altceva ţi-ar fi plăcut să faci?

Îmi plac mult animalele... Probabil aş fi devenit medic veterinar.

Care este sfatul tău pentru cei care se află acum la începutul carierei muzicale?

Să creadă cu tărie în ceea ce fac şi fără compromisuri.

Ce muzică asculţi?

Ascult de toate, în funcţie de stare: Pulp, Radiohead, Sade, Etta James, Moloko, Dean Martin, Nine Inch Nails, Ultravox, Kings of Leon, Placebo, Groove Armada, Mark Ronson, Bach, Chopin etc.

Foto: Marius Bărăgan

Cât timp dedici muzicii dintr-o zi? Ai anumite tabieturi legate de activitatea ta muzicală?

Aproape zi de zi cânt. Când nu am concerte, am repetiţii sau fac vocalize acasă.

Cu o zi înainte de concert fac pauză vocală, iar în ziua concertului mă focalizez numai pe ce am de făcut, beau multă apă, iau vitamina A şi calciu.

Care sunt sentimentele pe care le ai înaintea fiecărui concert? Ai emoţii?

De când mă ştiu am mari emoţii. Din fericire sunt emoţii constructive. Fără emoţii nu poţi transmite nimănui nimic. Am avut şi un blocaj, la un moment dat, la un festival. Am cântat prima strofă şi apoi blank tot cântecul.

Dacă ar fi să te descrii într-un singur cuvânt, care ar fi acela?

Pasională.

Care este principiul după care te ghidezi în viaţă şi la care nu ai renunţa niciodată?

Întotdeauna am încercat să fac ceea ce simt şi am şi reuşit, în mare parte. Continui să fac acelaşi lucru.

Ce hobby-uri ai?

Îmi place să fac mult sport (schi, role, înot, tenis), îmi plac mult filmele (sunt fan filme clasice, James Bond, Disney etc.), teatrul (Shakespeare, Tudor Muşatescu, Caragiale, Carlo Goldoni, Moliere). Acum ceva ani colecţionam muzică, mai exact casete audio (am aproape 1000); călătoriile... Îmi place enorm să călătoresc.

Care este locul preferat – din călătoriile tale - în care îţi place să revii?

Sunt multe locuri preferate în care m-aş întoarce cu plăcere, dar şi locuri unde n-am ajuns şi îmi propun să ajung în viitorul apropiat. Mi-ar plăcea să revăd Croaţia, în mod special insula Sipan, Toscana, Vancouver, Paris, Londra. Aş vrea să ajung în Australia, Valea Loarrei, Japonia, Santorini, New York... sunt multe.

Dintre mare şi munte, ce ai alege, ca şi destinaţie?

Aş alege marea. Sunt îndrăgostită de soare şi de mare.

Vorbind de Bucureşti, unde îţi place să ieşi cu prietenii?

Sunt gurmandă şi îmi place să gătesc când am timp, dar de cele mai multe ori mănânc în oraş. Îmi plac mult fructele de mare şi optez pentru Roma de cele mai multe ori, iar pentru o ieşire cu prietenii... Cărtureşti... Prefer ceainăriile.

Foto: Marius Bărăgan

Care este cartea ta preferată?

Sunt multe şi mi-e greu să aleg numai una.O să-ţi spun câteva care mi-au plăcut foarte mult: Maestrul şi Margareta (Bulgakov), Viţelul de aur (Ilf şi Petrov), Portretul lui Dorian Gray (Oscar Wilde).

Ai un citat preferat?

„Mai bine mai târziu decât niciodată”, ”Eu m-am născut ca să iubesc” - Sofocle, „Cine fiind iubit este sărac?”- Oscar Wilde, ”Bărbaţii vânează femeia până când ea îl prinde”.

Dacă ar exista posibilitatea să retrăieşti o vârstă anume, care ar fi aceea?

18 ani cu mintea de acum... Îmi pare rău că n-am avut suficientă încredere în mine atunci şi, în plus, i-aş spune unei persoane foarte dragi (care nu mai este) cât de mult o iubesc.

În ce constă frumuseţea unui bărbat?

Nu prea ştiu să-ţi răspund la această întrebare... simţul umorului, rafinamentul... Cam tot ce emană este important.

Dacă ai fi fost bărbat, cine ţi-ar fi plăcut să fii?

Robert Redford, Ludovic al XIV-lea, Robert Downey jr, Roger Vadim, Paul Newman, David Bowie...

Cu ce cântăreţ internaţional ţi-ar plăcea să cânţi?

Deci nu cântăreaţă...? Bono, Jarvis Cocker (Pulp), Brian Molko.

Dintre cântecele tale, ai unul de suflet, pe care să îţi placă cel mai mult să îl cânţi?

Nu e corect să-ţi spun că îmi place un cântec mai mult decât altul... O parte din ele le-am compus eu, iar pe cele compuse de alţi compozitori, am ales să le cânt. Toate îmi sunt dragi şi mă reprezintă.

Imaginează-ţi o lume fără muzică... Cum ai vedea-o?

Nu pot să-mi imaginez o lume fără muzică. Dacă vrei neapărat... o lume moartă.

http://www.youtube.com/watch?v=2u-yiFEJ99s&feature=related

Care sunt calităţile pe care le apreciezi cel mai mult la cineva?

Simţul umorului, simţul responsabilităţii, rafinamentul, generozitatea...

Care sunt lucrurile care te binedispun şi îţi redau încrederea după o zi rea, obositoare?

Un suc cu prietenii cei mai buni, un film bun sau un masaj.

Dar cele care, din contră, îţi creează o stare de rău sau disconfort?

Lucrurile făcute pe ultima sută de metri, faptul că uneori trebuie să protejez orgoliile prosteşti ale anumitor oameni, lipsa bunului simţ... sunt multe. M-am născut cu o bază optimistă din fericire şi încerc să le creez şi celor din jur o stare de bine.

De ce îţi este frică?

De război, cutremur...

Ce ţi-ar plăcea să mai experimentezi, dar nu ai riscat până acum?

Mi-ar plăcea să sar cu paraşuta, surfing...

Care este ţinuta vestimentară preferată şi în care te simţi cel mai confortabil?

Îmi place să mă îmbrac lejer... casual, cum se spune.

Dar parfumul preferat?

Rumeur (Lanvin), Chloe (Chloe), Prada Milano.

Cine îţi creează ţinuta vestimentară de scenă?

Stilistul şi prietenul meu bun, Emilian Ciobanu, şi o altă prietenă bună şi talentată, Lena Criveanu.

La ce proiect lucrezi acum şi cu cine colaborezi?

În urma colaborării mele cu brandul „Syoss”(Henkel) a rezultat piesa „Miss everything” (http://www.youtube.com/watch?v=6VuJ6L30NyI) care a apărut pe un cd promoţional şi un videoclip care va apărea spre sfârşitul lunii septembrie. La această piesă am lucrat tot cu George Popa, iar pe partea video, tot cu Alex Gelerther şi Ionuţ Staicu.

Foto: Urban Friends Republik

Câteva cuvinte pentru cititoarele revistei Business Woman...?

Le doresc multă sănătate şi să aibă zâmbetul pe buze.

Mulţumiri Alinei Buleanu, RedCarpetMedia

Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş

Interviu publicat în revista Business Woman Magazine / oct. 2010

My Last Days - Liran Mooky & Lacramioara Opris, When i go there 1 - Lacramioara Opris & Liran Mook y , When I Go There 2- Lacra Opris & Liran Mooky

2010-08-29T13:50:00.012+02:00

Thank you, dear Liran, for the great joy to sing these songs together! It represents to me very special and beautifull moments! Lăcră

My Last Days:

http://www.youtube.com/watch?v=1yOqAaJmspA

14 august 2010

When I Go There (first version):

http://www.youtube.com/watch?v=GRd87VkJ_jY

2 februarie 2011

When I Go There (second version):

http://www.youtube.com/watch?v=va3pUT7mtMI

6 februarie 2011

Not Looking For Love:

http://www.youtube.com/watch?v=xKARJveJBHg&feature=related

22 martie 2011

LIRAN MOOKY, English Interview

2010-07-30T14:47:00.009+02:00

Liran Mooky and His Little Pocket of Fantasy, Music

Interview with Liran Mooky, music artist

17 iulie 2010

"Casual Request" (http://www.youtube.com/watch?v=HFLWjrQwTBk) is the title of Liran's song that I’ve listened for the first time, then for a second time, followed by the third and fourth time and so on, obsessively. I’m not sure about what attracted me more to this song: his warm voice, lyrics or those wonderful sounds, or all at once; the fact is I’m listening again and again and I love the state of peace and reconciliation and the sense of self-retrieval which this song brings to me.

As Liran says in this interview, his music is born so from the need to express the struggles of his soul and both from the dreams that blossom in his mind. And all this could create a deep resonance in the listener's soul, as if a magic wand would touch exactly the sensitive point and transfigure it. To laugh, to fly, to dream and to cry are just some of the effects of understanding his music, all beyond words, into one pure fusion of souls.

You live in Haifa, Israel, but I as far as I understood, you have some roots in Romania?

I was born and I am living in Haifa, Israel, but my father was born in Romania... So, I guess you can say I have some Romanian roots, but I have never visited Romania and all the family who had been living there moved to Israel around 1954…

If you have not been to Romania, which is your impression about Romania, according to what you've heard, maybe from your friends?

Unfortunately, as I have said, I’ve never been there yet, but I heard it’s a beautiful country... with warm people... really good food, amazing landscape... I also heard that in some parts the country is pretty advanced, but in other places it’s still like maybe 50 years ago... Again, only from what I heard.

Do you have Romanian friends?

No I don’t... I think you are my first… : )

When have you discovered your passion for music and especially for guitar? When did you start singing and what led you to music?

I think I have been always really attracted to music, but always as a listener... And, a little bit more than 5 years ago, I started playing guitar as a way of escaping from my routine and some heartbreaks... and, from that moment, I have become pretty much obsessed about music and about creating music...

About 2 years ago, I felt I needed to express myself and for me there is no better way of expression than singing, writing songs and letting things go out… After a few times I tried it and I became addicted to that feeling... You can say it started as a kind of therapy.

Calling Out Your Name - Liran Mooky:

http://www.youtube.com/watch?v=T0ni0qPyfY0

Except guitar, what other instruments do you play?

I try to involve and to add new instruments... I’ve recently started playing and fooling around with a synthesizer... I play some bass guitar. I have some instruments in my house and I like to add their color to the mix... like harmonica and some African drums...

You write your own music and lyrics... How do they arise? What inspires you in creating the melodic line and what is the source of inspiration for the lyrics?

Well… usually I feel a need to create something... a song, a tune, anything to get that good feeling... The inspiration can be some notes. I play while I jam with myself and some chords bring an idea to my head... It can be a line of words that I hear and I take it from here or there... I am writing the words and then I try to see how I would like to sing them... Other times, it’s about situations in my life, dreams... It’s not the same every time, but it all comes from the need to create music and the feelings that arise in that process...

Sometimes I just try to be a channel for, maybe, my subconscious... and, without stopping anything or filtering anything, I just let everything out.

Until You Came Along - Liran Mooky:

http://www.youtube.com/watch?v=K0mFeljg6XE

What is the feeling you experience when you finish a song?

I love the most the feeling of recording a song for the first time. I can say it’s almost a kind of spiritual state for me and the satisfaction fulfills me for a while... It makes me the most happy.

And how do you feel when you see that your songs are listened again and again?

Of course, it’s very nice to see that people are listening to you. My dream is to inspire others in a good way...

What are the moments when any kind of inspiration lacks to you? What are the moments when you feel you can not create?

I love creating when I’m in a certain state of mind, when I can really ignore the routine of the world and I am able to look at the big picture... So, when my head is full of news... politics… But, again..., once you start playing, you start to ignore the noises in your head... and even if it’s just playing, it will surely contribute to my next song...

Every Soul You Got - Liran Mooky:

http://www.youtube.com/watch?v=MRisjhou2cI

Who are the music masters that you appreciate a lot?

Oh... so many... John Frusciante, Jimi Hendrix, John Mayer, Chili Peppers, Frank Zappa, Led Zeppelin, Peter Gabriel, David Bowie, U2, Rolling Stones, John Lee Hooker, Curtis Mayfield.

And the list goes on and on…

What is the time of the day that you dedicate to music?

My routine is almost the same everyday: working, at noon, break time... when I usually play... Office till afternoon and in the evening listening to music, playing, TV... I give my weekend completely to the music, my biggest passion.

What are your other passions? What do you like to do?

I love surfing and nature... I love the sea... I live close to the beach and surfing is another great passion...

I started painting a little while ago and I discovered it affects my music in some ways... It’s similar to creating music in the sense that I never know what’s going to come out... And I let it go, without holding back anything. Even if I don’t like what’s coming out... It’s a strange feeling. As if there is someone else inside… And it’s interesting to me to see some things that I really can’t say where they came from.

Do you love to travel? Where?

I love traveling... I use to travel a lot, but still, from time to time, I stop the race and go somewhere where I can really feel free... I’ve been to Africa, to South America and to Europe... I love South America and all its variety of countries...

I usually prefer vacation in natural places, with as little concrete as possible. : )

Tell me one place where you have been and who fascinated you by its beautiful landscape.

Last time I took time off for myself, I went to Costa Rica and, as its name says, it’s a beautiful country, with amazing beaches. And I found the people extremely friendly… I’ll definitely go there again.

You live in Haifa, a port city. How would you describe this city? What do you like the most about it?

Haifa is my city; it’s a quiet city, placed on a mountain that touches the sea, with some very nice forests… And I love about Haifa that here you can find natural places just a few minutes from the house... To me, those places are really like fresh air.

In case of someone who comes for the first time to Israel, where would you recommend him to go?

Israel is pretty small but it has many things to see. From the green fields in the North up to the Dead Sea in the South, Jerusalem and the old city, Tel Aviv and its wild clubs and much more…

Between mountains and sea, what do you like the most?

I think, if I really need to choose, I would prefer to be close to the beach, to the sea... There is something about the sea that gives me proportions and balance... in hard times, that’s where I’m going and in good times, that’s where I’m going... So… the sea.

How would you define happiness?

Happiness to me means many things… Basically, it’s freedom to do what I want... to disappear inside books, music, new places, silence…

Liran Mooky - This Moment Will Go:

http://www.youtube.com/watch?v=f1lfHGYASQ0

What impresses you the most when you meet someone? What qualities?

A good heart is definitely a turn on... People that see the big picture, that are involved in some kind of artistic work, that are not trying to change me, to force things on me...

What kind of person you are? How would you describe the best, in a single word, your ways of being?

I’m a dreamer... Oh yes…

What do you want to do in the near future? What are your plans - in terms of music?

For now, not many plans... My desire is to perform and to go from place to place. Singing my songs and playing them for people...

Still, I’m so grateful for discovering music in that way... Writing and playing means, for me, nothing but the biggest reward I could ask for.

Interview: Lăcrămioara Opriş

For the site amintiridincalatorie.ro

http://www.amintiridincalatorie.ro/articol_vip-114-liran_mooky_and_his_little_pocket_of_fantasy_music#

Photo: Personal archive Liran Mooky

Official Page Liran Mooky on Facebook:

http://www.facebook.com/pages/Liran-Mooky/125530647478336?ref=ts

LIRAN MOOKY

2010-07-29T23:03:00.011+02:00

Primul gând: Muzica

Interviu cu Liran Mooky, music artist,
17 iulie 2010

“Casual Request” (http://www.youtube.com/watch?v=HFLWjrQwTBk) este titlul melodiei lui Liran pe care am ascultat-o eu pentru prima dată. Apoi pentru a doua oară, a urmat a treia oară şi a patra şi tot înainte, obsedant. Nu ştiu ce m-a atras mai mult la acest cântec: căldura vocii, versurile sau sunetele acelea minunate, sau toate deodată, cert este că o ascult de nenumărate ori şi iubesc starea de linişte şi împăcare pe care mi-o dă şi sentimentul de regăsire de sine.
După cum spune Liran în acest interviu, muzica sa se naşte din necesitatea de exprimare a zbuciumului din sufletul său şi a viselor ce-i înfloresc în minte. Iar toate acestea pot crea o adâncă rezonanţă în sufletul ascultătorului, ca şi cum o baghetă magică l-ar atinge exact în punctul sensibil, transfigurându-l. A râde, a zbura, a visa sau a plânge sunt doar câteva dintre efectele înţelegerii muzicii sale, dincolo de cuvinte, într-o pură contopire a sufletelor.

http://www.youtube.com/watch?v=HFLWjrQwTBk

Trăieşti în Haifa, Israel, însă am înţeles că ai rădăcini şi în România…?
M-am născut şi trăiesc în Haifa, Israel, însă tatăl meu s-a născut în România – deci se poate spune că am rădăcini în România, însă nu am vizitat-o niciodată, şi toată familia care locuia acolo s-a mutat în Israel cam prin 1954.

Dacă nu ai vizitat-o, care este impresia despre România, aşa cum ţi-ai format-o din povestirile prietenilor?
Da, din păcate, după cum am mai spus, nu am fost niciodată acolo, dar aud că este o ţară frumoasă, oamenii sunt foarte calzi, mâncarea este foarte bună, iar peisajele de acolo sunt uimitor de frumoase. De asemenea, aud că unele părţi ale ţării sunt extrem de dezvoltate, după cum altele sunt poate ca acum 50 de ani. Repet, doar din cele auzite...

Ai prieteni români?
Nu, nu am. Cred că tu eşti primul meu prieten din România.

Calling Out Your Name - Liran Mooky:

http://www.youtube.com/watch?v=T0ni0qPyfY0

Când ţi-ai descoperit pasiunea pentru muzică şi, mai ales, pentru chitară? De când ai început să cânţi şi ce te-a determinat să o faci?
Cred că am fost dintotdeauna foarte tare atras de muzică, dar mereu ca şi ascultător... În urmă cu 5 ani am început să cânt la chitară – ca o modalitate de a ieşi din rutină, dar şi de a scăpa de unele deziluzii în dragoste. Şi, începând cu acel moment, am început să devin din ce în ce mai obsedat de muzică şi de a crea muzică.
În urmă cu aproximativ 2 ani am simţit că am nevoie să mă exprim pe mine însumi, iar pentru mine nu există o altă modalitate mai potrivită de a mă exprima decât aceea de a cânta şi de a compune cântece şi a lăsa astfel stările mele sufleteşti să iasă... După ce am încercat asta de câteva ori, am devenit dependent de acel sentiment...
Se poate spune că am început totul ca un fel de terapie.

Exceptând chitara, mai cânţi şi la alte instrumente?
Încerc să implic, să adaug noi instrumente. Chiar recent am început să cânt (la început în joacă) cu un sintetizator. Cânt şi la chitară bas. Mai am prin casă şi alte instrumente a căror culoare îmi place să o adaug mix-ului – cum ar fi muzicuţa şi unele tobe africane...

Îţi compui singur muzica şi versurile… Cum iau naştere acestea? Ce te inspiră în crearea liniei melodice şi care este sursa ta de inspiraţie, în ceea ce priveşte versurile?
De obicei simt o nevoie de a crea ceva – un cântec, o piesă, orice îmi poate da acea stare bună. Iar inspiraţia poate veni din câteva note pe care le cânt la întâmplare; unele acorduri pot da naştere unei idei noi în mintea mea. Sau poate fi o înlănţuire de cuvinte pe care le aud undeva şi apoi le preiau... Scriu cuvintele, ca apoi să mă gândesc cum mi-ar plăcea să le cânt. Altă dată poate fi vorba despre o situaţie din viaţa mea, vise...
Nu este la fel de fiecare dată, însă toate vin din nevoia de a crea muzică şi din sentimentele care se nasc în acest proces. Altă dată doar încerc să mă transform într-un canal al subconştientului meu şi, fără a filtra sau a opri ceva, las totul să curgă în exterior.

Until You Came Along - Liran Mooky:

http://www.youtube.com/watch?v=K0mFeljg6XE

Care este sentimentul pe care îl încerci atunci când ai terminat o melodie?
Cel mai mult îmi place sentimentul de a înregistra ceva pentru prima dată. Aproape aş putea să spun că este un fel de stare spirituală pentru mine, iar satisfacţia pe care o simt atunci mă împlineşte pentru un timp. Este fericire.

Şi ce sentiment ai atunci când vezi că este ascultată iar şi iar?
Mă bucur foarte tare să văd că oamenii mă ascultă. Visul meu este să-i inspir pe ceilalţi într-un fel bun.

Ce nu te inspiră? Când simţi că nu poţi crea?
Iubesc să creez când sunt într-o anumită stare de spirit, în care pot ignora rutina lumii şi sunt capabil să privesc imaginea de ansamblu. Deci nu pot atunci când capul îmi este plin de ştiri, iar politica mă asaltează. Însă, odată ce începi să cânţi, începi şi să ignori zgomotele acelea din cap... Şi, chiar dacă doar cânt, fără a crea ceva nou, asta tot va contribui la crearea unui nou cântec, mai târziu.

Care sunt maeştrii în muzică pe care îi apreciezi tu foarte mult?
Ohh, sunt atât de mulţi... John Frusciante, Jimi Hendrix, John Mayer, Chili Peppers, Frank Zappa, Led Zeppelin, Peter Gabriel, David Bowie, U2, Rolling Stones, John Lee Hooker, Curtis Mayfield…
Şi lista merge mult înainte…

Cât timp dedici muzicii dintr-o zi?
Programul meu este aproape acelaşi în fiecare zi: lucrez, după care îmi consum timpul liber cântând. La birou până la prânz, iar seara mai ascult muzică, cânt, mă uit la tv. Weekend - ul este rezervat în totalitate muzicii, cea mai mare pasiune a mea.

Ce alte pasiuni mai ai? Ce-ţi mai place să faci?
Iubesc surfing-ul şi natura. Iubesc marea. Locuiesc foarte aproape de plajă, iar surfingul este o altă mare pasiune a mea.
Iar cu puţin timp în urmă am început să pictez şi am descoperit că pictura îmi afectează muzica, într-un fel anume. Este ca şi cum aş crea muzică într-un fel în care niciodată nu pot şti ce iese la iveală; şi las să iasă, fără nici un fel de constrângere. Chiar dacă nu-mi place ce mi se dezvăluie apoi... Este un sentiment ciudat... De parcă ar fi altcineva înlăuntrul meu... Şi este foarte interesant pentru mine să văd unele lucruri despre care chiar nu pot spune de unde vin...

Îţi place să călătoreşti? Unde anume?
Îmi place foarte mult să călătoresc şi obişnuiesc să călătoresc mult, însă din când în când opresc cursa şi merg undeva unde mă pot simţi liber cu adevărat. Am fost în Africa, în America de Sud şi în Europa. Iubesc America de Sud, cu toată varietatea ei de ţări.
De obicei prefer să merg în vacanţă în locuri naturale, cu cât mai puţin beton posibil...

Spune-mi un astfel de loc în care ai fost şi care te-a tulburat prin frumuseţea naturii.
Ultima dată când mi-am făcut timp doar pentru mine am fost în Costa Rica care, după cum o spune şi numele, este o ţară frumoasă, cu plaje uimitoare. Şi am găsit acolo oameni extrem de prietenoşi. Categoric mă voi întoarce acolo.

Locuieşti în Haifa, oraş port. Ce îţi place ţie mai mult aici?
Haifa este oraşul meu, un oraş foarte liniştit, cu munte care atinge marea, cu păduri foarte frumoase, iar ceea ce îmi place mie cel mai mult aici este faptul că poţi găsi încă locuri naturale la câteva minute de casă. Locurile astea reprezintă pentru mine aer proaspăt.

Pentru cineva care vine pentru prima dată în Israel, unde i-ai recomanda tu să meargă? Ce ar trebui să vadă aici neapărat?
Israelul este cam mic, însă ai multe de văzut aici. De la câmpurile verzi din nord, la Marea Moartă, în sud, Ierusalimul şi Oraşul Vechi, Tel Aviv-ul şi cluburile sălbatice de acolo şi multe altele.

Dacă ar fi să alegi între mare şi munte, unde îţi place cel mai mult: lângă mare sau la munte?
Cred că dacă într-adevăr aş fi nevoit să aleg, aş prefera să fiu aproape de plajă, de mare. Este ceva legat de mare care îmi dă proporţiile şi echilibrul... atât în vremurile grele, către care mă îndrept, cât şi în cele bune, către care mă îndrept... Deci... marea.

Cum ai defini tu fericirea?
Pentru mine fericirea înseamnă multe lucruri, dar în primul rând să fac ceea ce vreau, să pot să dispar în cărţi, muzică, locuri noi sau linişte.

Every Soul You Got - Liran Mooky:

http://www.youtube.com/watch?v=MRisjhou2cI&feature=related

Care sunt calităţile ce te impresionează mai mult la o persoană?
A avea o inimă bună este, cu siguranţă, o mare calitate. Oamenii care văd imaginea de ansamblu, cei care sunt într-un fel de creaţie artistică, cei care nu încearcă să mă schimbe sau să mă forţeze să fac ceva.

Ce fel de fire eşti? Cum te-ai descrie, într-un cuvânt care să exprime foarte bine felul tău de a fi?
Sunt un visător, ohh... da...

Hey Love - Liran Mooky:

http://www.youtube.com/watch?v=DxseL2Z0No8

Ce vrei să faci în viitorul apropiat? Ce planuri ai, în ceea ce priveşte muzica?
Deocamdată, nu am prea multe planuri. Dorinţa mea este să cânt şi să merg din loc în loc pentru a cânta cântecele mele oamenilor.
Sunt atât de recunoscător pentru faptul că am descoperit muzica în felul acesta... Să compun şi să cânt este pentru mine cea mai mare recompensă pe care aş putea să o pretind...

Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş pentru site-ul amintiridincalatorie.ro

Foto: Arhiva personală Liran Mooky

Pagina oficială Liran Mooky pe Facebook:
http://www.facebook.com/pages/Liran-Mooky/125530647478336?ref=ts

http://www.amintiridincalatorie.ro/articol_vip-113-primul_gnd_muzica

Ioana Nicolaie

2010-07-09T12:42:00.010+02:00

A visa cu luciditate

Interviu cu Ioana Nicolaie, poetă şi scriitoare

20 iunie 2010

Ioana Nicolaie a debutat ca poetă în anul 2000 cu volumul de versuri „Poză retuşată”; au urmat apoi volumele „Nordul” şi „Credinţa”. Poezia sa este „lucidă, raţională”, (cum ne spune chiar poeta), bazată pe o dereglare construită, sistematică a simţurilor, mergând pe urmele lui Arthur Rimbaud.

Trecerea sa de la poezie la roman s-a produs treptat, cu „Cerul din burtă” (2005) – un roman scris poetic, deşi povestea este cea a gravidităţii, perioadă destul de grea în viaţa unei femei, petrecută cu ecografii, analize medicale, consultaţii şi dureri necunoscute până atunci, care păreau a se înmulţi de la o zi la alta. „Cerul din burtă” este interesant şi dintr-un alt punct de vedere: acela că romanul a fost scris, în mare parte, chiar în timpul sarcinii de către Ioana Nicolaie, fapt ce se simte de la prima lectură datorită existenţei, în filele acestuia, a unui gust al suferinţei autentice împletite cu bucuria aşteptării, greu de imaginat de mintea rece, raţională a scriitorului lucid - „Un roman foarte adevărat”, cum l-a catalogat soţul său, scriitorul Mircea Cărtărescu.

Urmează apoi romanele „Cenotaf” (2006), „O pasăre pe sârmă” (2008), cartea pentru copii, „Aventurile lui Arik” şi, în prezent, multe, multe alte planuri de a scrie noi cărţi.

Când şi cum ţi-ai descoperit pasiunea pentru scris? Cum ai început să scrii poezie şi ce te-a motivat să continui?

La început n-a fost pasiunea, ci simplitatea descoperirii. Lumea literelor n-a venit spre mine precoce, ci în primul an de şcoală, întâi cu Abecedarul, apoi prin cărţile împrumutate de la bibliotecă. Înainte fusese nesfârşirea, oraşul meu transilvan văzut de pe o pantă lină – vin din Sângeorz-Băi, o staţiune din Munţii Rodnei - , fraţii mai mari, gărduleţele viu colorate mărginind trotuarele, clopotele celor trei biserici şi, mai ales, vocea mamei. Era tânără şi duminicile citea. În rest, avea grijă de tot, de nou-născuţi – mai am încă unsprezece fraţi - , de poveşti incredibile, doar unele inventate. Apoi am învăţat că există compuneri şi, scoasă în faţa clasei, le citeam. Prima poezie am scris-o la nouă ani, dar n-am perseverat, fiindcă fratele meu mai mare – care scria versuri, ţinea jurnal şi începuse o revistă a liceului – a râs în hohote de umila mea performare. La zece ani am început primul roman şi, trecând prin science-fiction, concursuri şcolare, poeţi favoriţi, frecventând apoi cenacluri literare, atât la liceu, cât şi la facultate, citind cărţi peste cărţi, am ajuns la începutul de mileniu să-mi public primul volum. Era de versuri şi se numea Poză retuşată.

Dacă nu ai fi fost poetă, scriitoare, către care alt domeniu te-ai fi îndreptat? Ce altceva ţi-ar fi plăcut să faci?

Aş fi croit haine, aş fi cusut. Am început devreme să tai pânza, să pun aţa în ac şi să nu greşesc pedalatul. Maşina de cusut o găsisem în casă, venise acolo odată cu mama şi cu marea ei ladă de zestre. Îmi făceam pantaloni pescăreşti – erau bej, până sub genunchi şi puţin bufanţi - , vestuţe, fuste, rochii şi, în adolescenţă, chiar şi un costum dintr-o mătase uşoară. Aş fi fost, deci, croitoreasă. Sau aş fi lucrat în fabrica de tricotaje a oraşului, deşi, la finele liceului, aş fi primit, ca fraţii mei mai mari, diplomă de lăcătuş – băieţii aveau calificarea de muncitor la mină şi, după ce făceau armata, unii dintre ei se şi angajau. Dar a venit 1989, anul după care urma să dau examen de treaptă. La Năsăud, la Liceul George Coşbuc, tocmai se reînfiinţa o clasă de filologie. M-am înscris, am intrat. La facultate am venit în Bucureşti, fiindcă voiam să plec cât mai departe. Eram revoltată, mă interesa doar literatura. În timpul masteratului, am fost un an şi profesoară. Cred că într-un anume fel mi se şi potrivea.

A scrie poezie şi a scrie proză este, cumva, diferit; e ca şi cum ai veni cu o lupă şi ai trece-o uşor peste sentimente adânc ascunse. E o stare de graţie în care se intră mai greu decât atunci când lucrezi la un roman? Ce-ţi inspiră trecerea în acea stare?

Silvia Plath compara poezia cu un pumn strâns, iar proza cu o palmă deschisă. Se referea la esenţializarea primei şi la întinderea celei de a doua, la disponibilităţile incluse şi nu la metodă. În ce mă priveşte, inspiraţia nu este esenţială. Disciplina, da, e ingredientul fără de care n-aş reuşi nici să pun o fundaţie, darămite să duc la capăt construcţia. Cărţile mele au crescut asemănător, din biografie şi dintr-o anumită raportare la vârsta literaturii actuale. Am vrut să salvez poezia prin infuzare de epic – volumele mele de versuri sunt construite ca şi un roman, au în adâncime o poveste – şi apoi, în O pasăre pe sârmă mai ales, m-am străduit să fac roman picaresc, fără podoabe sau desfăşurări narative. Am lucrat la fel pentru fiecare, dimineţile, când mintea îmi era puţin mai limpede şi când aveam un răgaz. Chiar şi scriind pentru copii – Aventurile lui Arik a fost o experienţă specială – am avut nevoie de aceeaşi energie şi perseverenţă. Dacă am timp şi sunt sănătoasă, e sigur că voi lucra. Nu-mi permit să aştept sau să vânez o anumită stare.

Ce te-a determinat să faci trecerea de la poezie la proză, de la esenţa privită prin lupă la spaţiul larg, panoramic al romanului? Nevoia de a spune mai mult, de a cuprinde mai multe lumi?

Pe de o parte, statutul poetului astăzi. Şi nu mă refer la clişeul legat de inadaptarea, ciudăţenia, boemia lui, ci la faptul că publicul cititor e din ce în ce mai restrâns. Poezia nu-ţi aduce obiectiv aproape nici o satisfacţie: nu câştigi bani, nu obţii burse – fiindcă, din nefericire, genul acesta de susţinere a poeţilor nu există la noi - , dobândeşti greu prestigiu, vocea îţi este tot mai puţin ascultată.

Pe de altă parte, am ajuns la roman pentru că duc în mine multe lumi. Fiecare e un taler, mai mic sau mai mare, şi datoria mea este să scot la vedere întreaga salbă. Bănuţi foarte preţioşi sunt cărţile mele pentru copii – una dintre ele, Arik şi mercenarii, în curs de publicare – scrise mai ales pentru că îmi place poezia rimată şi ritmată, cea pe care, din cauza contextului literar actual, n-o pot folosi în poezia mea obişnuită.

Trecerea de la un gen la altul – de la poezie la proză – s-a produs cumva firesc, ea nefiind bruscă, ci marcată de anumiţi paşi introductivi; „Nordul”, „Credinţa” şi „Cerul din burtă” merg, uşor, pe un fir epic, dar totuşi marcat de poezie, către romanul în sensul clasic al cuvântului, „O pasăre pe sârmă”. Cum ai resimţit tu această schimbare, acest drum?

Poezia e ca o căptuşeală a minţii mele şi nu mi-e greu să decupez felurite părţi din ea. Ştiu cum se face, instrumentele nu-mi sunt străine. Dar poezia nu mi se potriveşte mereu, nu e o haină bună la toate. Unele istorii au nevoie neapărat de roman. Şi-atunci schimb uneltele, mă antrenez, mă obişnuiesc, apuc pe altă cale. Singurul regret pe care-l am este că în proză pui cheutoare după cheutoare fără să ajungi decât după un an sau doi de lucru la rezultatul final. Doar atunci vezi tot, ştii în detaliu desenul.

Este poezia un teren al sincerităţii pure, dezvăluite, având în vedere că limbajul folosit poate fi cel al unei transe şi devenind astfel greu de descifrat?

Eu cred în poezia lucidă, raţională, în dereglarea construită, pe urmele lui Rimbaud sau Lautrèamont. Prefer amploarea lui Eliot şi vizionarismul lui Merwin, mă preocupă atât cărămida poemului, cât şi ansamblul. Poate de aceea, la reeditarea cărţilor mele – mă refer la Cenotaf şi Cerul din burtă - am revizuit textul dezambiguizându-l, făcându-l mai limpede.

Atunci când scrii, unde te simţi mai în largul tău: în poezie sau în proză – gândindu-ne şi la aspectul de autobiografie sau pură ficţiune?

Mă simt asemănător în ambele ipostaze, deşi în ultimii ani am scris tot mai puţină poezie. Dacă am fost aruncată în apă, înot, dacă trebuie să ajung la un mal, mă chinui să ţin linia dreaptă. Seminţele cărţilor din minte ies pe rând la iveală şi eu trebuie să le ajut să crească. Unele sunt şlefuite biografic, dar altele – ca povestea micului Arik – nu. Acum lucrez la un roman în care este multă ficţiune. Mă atrage să scriu despre atmosfera unor oraşe în care nu am fost niciodată, despre oameni necunoscuţi care, pe măsură ce cartea creşte, îmi devin tot mai familiari, despre o problematică specială. Îmi place să folosesc persoana întâi, e ca şi cum aş fi păpuşarul care manevrează o stranie păpuşă.

Cum ai scris „Cerul din burtă”, un roman de un lirism aparte, un jurnal al celor nouă luni de sarcină al Femeii situate constant, în cele nouă luni, la graniţa misticului cu fiziologicul?

În Cerul... e vorba despre ce i se întâmplă unei fete pe cale să devină mamă, despre emoţii şi frici, doctori şi spitale, despre alte mame, despre fişe medicale, schimbări ale corpului ş.a.m.d. Prima variantă a cărţii a fost scrisă în timp real, pe măsură ce sarcina avansa. După aceea, când băieţelul meu se apropia de un an, am început să refac şi să ordonez materialul. Lucram foarte greu, la început când micuţul dormea, apoi procurându-mi cu mari eforturi orele necesare. Abia când am scris sfârşit, mi-am dat seama că aveam în computer un text despre maternitate, adică despre un subiect tabu până atunci. Am publicat cartea într-o lună, dorindu-mi – din solidaritate, nu din orgoliu - ca ea să ajungă la cât mai multe mame.

Erai însărcinată şi resimţeai acest fapt cu toată fiinţa ta. Cum te ajuta scrisul la „Cerul din burtă?” E o carte pe care ai trăit-o literă cu literă, tu, ca personaj central ce duce în sine un alt personaj central, copilul?

E o carte autentică şi, prin asta, foarte adevărată. Fireşte că mă uimeau noua mea stare, transformările fizice, renunţarea la vechile haine, lipsa restricţiilor alimentare, vizitele la cabinet, dar toate ar fi fost irelevante dacă nu era vorba despre un miracol. Nu mi se datora, nu făceam nimic pentru asta, eram doar mijlocul prin care totul se întâmpla. Am scris Cerul... din admiraţie, mirare, recunoştinţă. Am vrut să spun despre ceea ce îndeobşte se tace. M-am străduit să nu fiu stridentă, dar să am totuşi o tonalitate clară.

Un titlu foarte sugestiv - „Cerul din burtă”; la ce te-ai gândit atunci când l-ai ales?

În carte e un fragment în care spun despre cum creşte copilul sub un straniu cer. De fapt, m-am închipuit mereu ca o poartă, un loc de trecere, de care se apropia tot mai mult o fiinţă nouă şi, prin asta, extraordinară. Pe partea dinspre el erau ziduri, povârnişuri, punţi şi, desigur, cer. Erau magie şi miracol. Umblau sigur şi zvonurile locului din care plecase. Puteau fi poze cu noi, cei de aici, cu biete vieţile noastre. Încercam să le văd şi, de sub cerul din burtă, să le aduc spre noi, într-o carte.

Cum au primit criticii bărbaţi „Cerul din burtă”?

Fără probleme de receptare. Pentru că, într-un text, subiectul nu contează aşa de mult ca realizarea literară. Pot fi teme minunate în proze inferioare – gândiţi-vă la mari teme ca dragostea, moartea, trădarea etc. şi la pasta obţinută din ele în cărţile de consum – şi volume de o mare virtuozitate stilistică în care povestea e secundară – Ulysses de Joyce, Valurile de Virginia Woolf ş.a.m.d.

Care este cartea ta de suflet - dintre cele scrise de tine?

Toate sunt mesajele mele puse în plicul copertelor şi azvârlite în marea literaturii. Cum să nu le deschid cu emoţie dacă dau peste ele, cum să nu-mi ascult vocea trimisă parcă de foarte departe? Dacă am lecturi, aleg ceva potrivit pentru o seară. Din poezie prefer texte din Nordul – povestea e a unei fetiţe care creşte în anii optzeci într-o familie foarte numeroasă – tocmai pentru că sunt directe şi emoţionale. În proză caut fragmente relativ rotunde, care să se încadreze în jumătatea de oră suportabilă la ascultare.

Dar dintre cele scrise în literatura română sau cea universală? Ce cărţi de suflet ai?

Am multe cărţi de suflet şi mulţi autori pe care-i preţuiesc necondiţionat. N-aş putea să-i înşir aici, în atât de puţine fraze. Ce punte nesfârşită trebuie să aşez între Homer – pe care l-am citit de câteva ori – şi Márquez, unde să-l pun pe Dante şi unde pe Faulkner, cum să-i învecinez pe Villon, Swift, Diderot, Kafka, Canetti, Bruno Schultz, Ezra Pound, Boris Vian, Aglaja Veteranyi, Borges etc.? Îmi plac Nichita Stănescu şi Eminescu, Arghezi şi Gheorghe Crăciun. Îl citesc cu plăcere pe Camil Petrescu, dar şi pe Cristian Teodorescu. Le sunt recunoscătoare Simonei Popescu, lui Ion Mureşan, lui Ioan Es. Pop, T. O. Bobe şi încă mulţi alţii. Literatura este cu adevărat o minune.

Ce se întâmplă cu un personaj atunci când închei povestea? Continui să te mai gândeşti la el, să-i concepi în minte o altă „realitate” sau renunţi definitiv la el, povestea fiind complet încheiată?

Din păcate, în lumea noastră, cu fizica şi matematica ei, lucrurile se şi termină. Iar proza este, vorba lui Feuerbach, mimesis, adică imitare. Personajele sunt atât şi acolo, ţinând pe umeri, precum Atlas cerul în mitologia greacă, povestea. Îmi pare rău pentru Sabina, personajul meu din O pasăre pe sârmă, care n-a avut o tinereţe prea norocoasă. Îi las pe cititori să-şi închipuie ce va face ea după punctul final din carte.

Şi cum ia naştere în mintea ta un alt personaj central? De unde vine el, de la ce porneşti atunci când îl inventezi?

Greu de spus. Fiinţele de hârtie apar pentru că înainte de ele există o poveste. Dar nu orice poveste, ci una care se cere imperios spusă. Personajele sunt ca spiţele umbrelei, o fac încetul cu încetul rotundă, completă, şi numai bună să ne apere de monotonie în câteva după-amiezi. Acum, de pildă, am în minte cel puţin trei cărţi nescrise. Dacă o să ajung la ele vreodată, o să aleg cu grijă la casting.

Ai un program de lucru bine stabilit şi pe care îl urmezi sau scrii atunci când simţi că inspiraţia este aproape?

Zilele mele sunt doldora de mărunţişuri sâcâitoare, drumuri prin oraş, treburi casnice, o sumedenie de lucruri încă neîncheiate. Sunt roboţelul prost setat, care ajunge foarte rar la o situaţie clară. De aceea, nu vreau să-mi pierd timpul de lucru. Când el există – băieţelul meu a terminat clasa întâi – , mă aşez la computer. Scriu, deci, dimineţile, după ce l-am dus pe Gabriel la şcoală, şi încerc să fiu consecventă. Dacă sunt prea obosită, îmi mai fac un ceai. Dacă nu-mi iese pagina o dată, urmează să o refac. Nu cred că se poate altfel în literatură.

Există momente când nu te poţi exprima nicidecum prin scris?

Când sunt bolnavă. Sufăr. Şi dacă boala nu trece, mi-e foarte greu să mă obişnuiesc cu ea.

Care au fost reacţiile soţului tău, Mircea Cărtărescu, în calitate de prim cititor, la fiecare dintre cărţile tale?

E greu să-mi amintesc, pe prima am publicat-o acum zece ani. Şi înainte debutasem în Ferestre 98’, cu un grup de scriitori format la Cenaclul Litere în anii 90. La Cerul din burtă mi-a spus că am scris o carte foarte adevărată, iar la O pasăre pe sârmă mi-a zis că aceasta e una dintre cele mai triste cărţi ale deceniului, în ea fiind vorba despre lumea primilor ani de după revoluţie, o lume dezabuzată, neprimitoare. Mircea este un cititor pretenţios şi rafinat. Contează enorm pentru mine că, odată ce-am terminat o carte, el are răbdare să o citească. Un prim cititor nu trebuie să menajeze şi el ştie bine asta.

Dacă ar fi să exprimi într-un singur cuvânt ceea ce faci – care ar fi acesta?

Încăperi.

De ce îţi este teamă?

De o mulţime de lucruri. Sunt anxioasă şi-a trebuit să mă împac cu asta. Mi-e frică de fiecare zi în parte.

Şi care este cea mai mare bucurie a ta?

Fiecare zi în parte. Faptul că pe 21 iunie, de pildă, e cea mai lungă zi din an. Oamenii de lângă mine. Gândul că merg mai departe. Şi multe altele.

Făcând o paralelă între viaţa unui artist, în special a unui scriitor, pe care acesta o duce aici, în România, şi un scriitor din Franţa, Italia, Germania, ce poţi să ne spui? Există mari diferenţe?

Da. Autorii europeni sunt în general stimaţi, în Germania trăiesc din lecturi publice (oamenii plătesc să audă un poet recitând) şi din burse (adică bani şi rezidenţe în locuri foarte plăcute unde nu trebuie decât să scrii), în Suedia există nişte programe guvernamentale care dau un fel de salarii pe viaţă, în Franţa sunt burse etc. La noi, scriitorii pot muri de foame şi nimănui nu-i pasă. Şi nu-s mai mult de două, trei mii în total.

Care este condiţia femeii-scriitoare aici, în România, comparativ cu alte ţări... ?

Diferenţa e de statut al scriitorului şi nu de altceva. Bănuiesc că există o vagă discriminare peste tot, e greu să înlocuieşti o cultură paternalistă de mii de ani cu una profund democratică. Sunt sigură însă că ne aflăm pe drumul bun şi că, treptat, în topuri n-o să mai figureze preponderent bărbaţi.

Unde ţi-ar plăcea să locuieşti şi de ce?

La Sângeorz-Băi, într-o casă care sper să se înalţe cândva. Pentru că acolo încă există timp. Şi tot acolo e prima mea viaţă.

Ce-ţi place să faci în timpul liber?

Să citesc. Să îngrijesc florile.

Să asculţi muzică...?

Muzică ascult destul de rar. Îmi plac Bob Dylan, Leonard Cohen, Janis Joplin, Pink Floyd, Tom Waits etc.

Ce vrei să faci în viitor? Vei renunţa la poezie în favoarea prozei?

Voi scrie proză. Dar şi cărţi pentru copii. Poate şi poezie. Doar să fiu sănătoasă.

În încheiere, câteva cuvinte pentru cititoarele noastre...?

Mulţumesc frumos. Sunteţi extraordinare.

Interviu realizat de Lăcrămioara Opriş

Foto: Mircea Cărtărescu

Mulțumiri Editurii Polirom

Interviu publicat în revista Business Woman Magazine Nr. 20, iulie 2010

www.businesswoman.ro

Ioana Nicolaie (n. 1 iunie 1974) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti şi cursurile de masterat ale aceleiaşi facultăţi.

A fost inclusă într-o serie de volume colective de la "Generaţia 2000" (Pontica, 2004) şi "Cartea cu bunici" (Humanitas, 2007), până la "Primii mei blugi" (Art, 2009), "Bookataria de texte şi imagini" (Clubul Ilustratorilor, 2009) şi "Divanul scriitoarei" (Limes, 2010).

A publicat volumele: "Poză retuşată" (debut, Cartea Românească, 2000), "Nordul" (Paralela 45, 2002; roman tradus şi publicat în Germania în 2008), "Credinţa" (Paralela 45, 2003), "Cerul din burtă" (Paralela 45, 2005; roman declarat "Cartea lunii iulie" de revista Orizont şi nominalizat la Eastern European Literature Award; reeditat in 2010 de Editura Polirom), "Cenotaf" (Paralela 45, 2006), "Aventurile lui Arik" (Corint Junior, 2008) şi "O pasăre pe sîrmă" (Polirom, 2008; roman în curs de traducere în Italia).

Selecţii din versurile autoarei au apărut în Franţa, Anglia, Germania, Austria, Canada, Suedia, Polonia, SUA şi Bulgaria.

FRAGMENT din "Cerul din Burtă":

Dragă fată, dragă băiat

Împreună sîntem faianţă şi chit. Scîrţ, scîrţ, sapă pe undeva o furnică, scîrţ, scîrţ, şi nu doare. Coacăzele-s diluate-n mentol. Cu gura căscată mă repartizez pe luni de nceput, luni de sfîrşit…

Cu gura căscată îmi fac un cocoloş din timpane. Nu ştiu ce aş vrea, încă nu pot… Îmi iau de mîncare de parcă aş înfuleca în ascuns pumni de var. Sînt doar sastisită, mă culcuşesc în tricoul turcoaz. În furca pieptului duc un nor cu zăpadă. Spre abdomen aranjez dulăpioare cu cărţi. Cochilii şi melci mărunţiţi atent cu ciocanul. În casele de marcat lîncezesc vînzătorii…

Colecţionez deja prafuri şi spaimă. Îmi decupez faţa din plastilină, pe creştet îmi aşez o bulboană. Înot de parcă aş fi vineţie. O pungă de plastic cu alge, plancton...

Şi iată ce aş vrea: să beau litri de lapte; să mi pun în loc de ţeastă tratate; să-nghit calciu, magneziu, şi boala să fie o vază spartă demult; să nu mă poticnesc de propriul stomac; să fiu primitoare şi blîndă cu oscioarele noi; frica să nu mi se schimbe în gazdă; să nu ajung o bluză în noptiere de şcoală; să fiu cu adevărat curajoasă; să nu intru în panică; să te aştept cuminte şi cum se cuvine…

Mir a zis că da, mai departe e asta, şi palma-i era deja burta mea plată.

Îmi ceri mere acre şi roşii răscoapte. Ca să poţi veni, să- ţi reaminteşti…

Greaţa-i un pachet de piuliţe şi poate un cimitir de maşini. Icnesc de parcă nu mi aş găsi cerul gurii…

Spre şapte săptămîni inima-ţi bate de o sută cincizeci de ori pe minut… Ai nas, ai gură, peste ochi pleoape. Te-ndrepţi spre un început prăfos de schelet. Ai un culcuş aidoma unui pumn izbind în mulţime. Ai fost sămînţă de pară, eşti boabă de strugure. Corpul se alun-geşte în răbdătoare viteză. Minut de minut creierul creşte cu o sută de mii de celule nervoase. În miliardele naşterii vei fi aflat tot. Şi ncet, încet vei fi uitat. Braţe şi picioare din muguri, camere n inimă, schiţe vagi de plămîni. Ai reflexe, te mişti, o apuci poticnit spre pereţii călduţi. Eşti acolo, începi să fii dintre noi…

Vezi. Duc în maieuri nisip şi lopeţi. Unul pentru altul sîntem un pătuţ de copil. De jur împrejur creşte încăperea cea mare. Gaura de aerisire e un tiv din ţînţari. Părem turişti pe un aragaz demontat. Lucim de creme, de ziare, de difuzoare-n dezmăţ. Încerc să-mi prind nerăbdarea-n agrafe. Căldura s-a culcuşit într-un fel de mezel. Mi-e teamă de echilibrul pe care cu bîlbe-l cultiv.

Dacă mănînci ce nu trebuie, e tot ce i mai rău. Fereşte-te cît mai bine de boală!

Mergem să cerem ajutor unor prieteni. Cum nu m-ating de medicamente, îmi trebuie pîine prăjită. Peste orez să nu se adauge pic de grăsime. "Poţi încerca măr ras, ştiu asta de cînd băiatul meu nu-nvăţase să meargă“.
Ronţăim tercotul kaki al duminicii. Ar trebui să fiu o casă, nu temelie cu pod şi ferestre. Ar trebui să mi găsesc totuşi un doctor…

Malul e translucid de atîtea meduze. Altcineva îl face chifle peste terase şi oameni.

Sebastien Froux - Evadeaza cu Noi

2010-07-01T11:16:00.010+02:00

A trai inchis sau a evada cu prietenii...?

Interviu cu Sebastien Froux, un evadat in Romania
2 iunie 2010

L-am vazut pentru prima data pe Sebastien intr-o fotografie care il reprezenta sarind, legat, de pe o stanca in apa si nu m-am putut gandi la altceva decat ca este un pic cam nebun. Apoi l-am cunoscut si am realizat ca este un om care, departe de influenta nefasta a dorintei covarsitoare de a acumula cat mai multi bani, el doreste sa fie stapan pe timpul sau si sa-si traiasca viata liber, gustand din toate frumusetile naturii, luandu-se la intrecere atat cu sine, cat si cu prietenii, in depasirea situatiilor grele ce se ivesc atunci cand practici sporturi extreme in natura.
Evadeaza cu Noi, asa se numeste proiectul sau de suflet in care s-a implicat alaturi de 2 prieteni si prin care ni se propune sa sapam adanc in suflet si sa ne cream singuri tunelul prin care sa evadam din timpul pe care ni-l irosim atunci cand vrem sa-l transformam in bani mai degraba, cat mai multi posibil, decat in stari de mari bucurii impartasite cu prietenii.
Sebastien Froux este un francez stabilit nu atat pe pamant romanesc, cat fixat prin radacini solide in inimile prietenilor sai romani.

Cand ai venit in Romania pentru prima data si care au fost primele impresii ce ti le-ai format despre aceasta tara?
In urma cu 10 ani am venit pentru prima data aici. Din pacate, aveam deja impresiile unor persoane care venisera inaintea mea si care dadeau o priveliste dezolanta a tarii.
Norocul meu ca am hotarat sa nu plec cu ideea ca voi fi dezamagit. Am vazut cladirile gri urat, cersetori mutilati pe strada, caini gramezi si, desi unele imagini erau socante, nu m-au marcat negativ...; stiam ca voi intalni Romania asa, chiar ma asteptam la mai rau de atat. Vazusem Terminus Paradis, care a fost filmat putin dupa revolutie, iar tara arata si mai a „Far East”.
Fiind tara unui prieten, am avut cu siguranta alta privire decat daca ar fi fost doar o noua tara de vizitat... Mai era si prima oara cand plecam asa departe de Franta.
Prima mea impresie a fost ca exista un decalaj enorm intre nivelurile de trai ale romanilor si ca nu exista o populatie cu putere de cumparare medie. Deja de la aeroport am observat masini de mare lux si Dacia 1310, insa nici o masina medie...

Ce ti-a placut aici din prima clipa si ce te-a frapat – prin uratenie?
Ce mi-a placut in prima clipa... Sa fiu in tara de origine a unui prieten si sa am ocazia s-o descopar cu el.
Ce m-a frapat cel mai tare, a fost un cersetor care avea membrele inversate si mergea cu fata in sus in patru labe... un fel de paianjen... Asta chiar m-a uimit, socat, mai ales ca stiam ca sunt deformatii facute de oameni fara scrupul, care isi castiga existenta pe baza milei si a suferintei altora.

Cum te-ai hotarat sa te intorci aici - si inca pentru o perioada nedeterminata? Ai deja 10 ani de cand locuiesti in Bucuresti... De ce ai ales Bucuresti-ul si nu alt oras?
Aveam de gand de cativa ani sa plec din Franta, sa vad si altceva. Cateva luni inainte de a-mi propune sa-i vizitez tara, amicul meu si cu mine discutam de oportunitatile pe care le ofera Est-ul. Nu e dezvoltat si, cu o suma mult mai mica decat in Vest, poti porni o afacere... Faptul ca am ales Romania a fost cauzat doar de faptul ca am venit, am cunoscut oameni de care mi-a placut si mi s-a parut mai simplu sa vin sa traiesc intr-un loc unde stiu deja lume, decat sa merg intr-o tara total necunoscuta.
Iar Bucuresti-ul l-am ales din acelasi motiv si pentru ca aici am venit la inceput... doar atat. M-as fi bucurat sa fac primii mei pasi in Brasov, de exemplu. Chiar, m-as muta acolo...

Povesteste-ne o intamplare foarte amuzanta legata de venirea ta in Romania...
Mi-ar fi de ajutor o memorie mai buna pentru aceasta intrebare...

Nu prea sunt omul care duce lipsa, dorul. Imi face mare placere sa-mi vizitez familia si prietenii cand ma intorc. Dar nu-mi lipsesc caracteristice precise ale francezilor. Ma adaptez foarte usor la locurile in care ma aflu.

Te intorci des acolo?
Ma intorc de cateva ori pe an.

Iar cand esti in Franta, ce iti lipseste cel mai tare legat de Romania?
Daca plec putin timp, nu apuc sa-mi pun intrebarea.
Dar daca plec dupa cum am avut treaba recent, peste o luna, incep sa-mi lipseasca prietenii, stilul de viata pe care il duc aici... doar sunt acasa!  Nu mai sunt obisnuit sa stau atata timp in Franta.

Observ ca vorbesti perfect limba romana. Ti-a fost greu sa ajungi sa o stapanesti atat de bine?
Am invatat 3 luni dintr-o metoda cat pregateam venirea mea in tara. Lucram cam 3 - 4 ore zilnic. Am lucrat dur, dar limba in sine mi s-a parut usor de invatat.
Am apucat sa ma laud pe email, inainte de sosirea mea aici, ca stiu deja limba romana. Am venit si tare mandru am „vorbit” . Eram jalnic, radeau prietenii mei de mine ca formam fraze simple care durau pana la peste 2 minute! Ceea ce poate fi cumplit daca omul din fata ta nu e dispus sa aiba rabdare... Norocul meu, i-am inveselit! 
Dupa asta, am luat cursuri de la prietena mea, Cristina, care, in 6 luni, m-a invatat sa vorbesc destul de bine. Restul s-a format in timp, socializand cu romani.
Am si beneficiat de o imersie completa in societatea romaneasca. Nu am frecventat decat romani, destul de mult timp.

Cum ai fost primit de oamenii de aici?
Intotdeauna foarte bine! Eram micutul francez placut de toti. Invitat la masa la toata lumea... Ce-mi placea!  Aveam ocazia sa gust mancarea traditionala la multa lume si sa-mi fac o parere culinara clara despre tara. Aceea ca o sa-mi placa sa traiesc aici! 

Care ar fi principalele deosebiri intre un francez si un roman? Ceva anume care ii este specific doar francezului si ceva specific doar romanului...
Este cam limitativ pentru celelalte impresii pe care le am despre francez si roman... Ar trebui sa detaliez mai multe ca sa nu creez o prejudecata sau sa nu par radical.
Asa ca voi da doar o idee:
Francez: revolutionar.
Roman: istet.

Ai reusit sa te adaptezi usor aici – alta clima, alte locuri, legi, reguli, alti oameni, alta limba, alte activitati – sau ai intampinat oarecare greutati?
M-am adaptat foarte bine locului. Parca e un loc facut pentru mine. Nu am acceptat niciodata ideea de spaga; ma dezgusta. Mi-e greu sa accept fatalismul romanilor, dar am hotarat sa nu ma las afectat de el. Sunt si romani care vad lucrurile altfel, deci este o speranta.
Administratia si politica, impreuna cu acel fatalism dus din perioada comunista, sunt aspecte care incetinesc foarte mult dezvoltarea tarii; chiar o trag in jos...
Foarte pacat, pentru ca e un popor cu un asa mare potential.

Unde iti place mai mult sa mergi: la mare sau la munte?
La munte. Clar!
Litoralul romanesc e foarte slab intretinut, se construieste foarte mult, foarte urat si oamenii nu sunt pregatiti sa primeasca bucuresteni... Adica se poarta urat. Mi-a placut enorm Vama Veche spre inceput, dar si acolo s-a pierdut frumusetea senzatiei de libertate pe care o comunica statiunea. S-a transformat intr-o statiune turistica comerciala... un mare club pe plaja. Pacat de asa o frumusete de loc!
La munte, daca mergi departe de Bucuresti, incepe sa fie mai curat, intalnesti oameni mai civilizati, simpli si bucurosi de viata, respiri un aer mult mai curat, e verde peste tot.
De mic oricum am preferat muntele. Si in Franta. Traseele la munte sunt deosebite prin frumusetea oferita de natura. Imi place sportul, insa la mare, majoritatea celor cu care mergeam, doreau sa se bronzeze... iar pe mine asta ma plictiseste. Am nevoie de activitate!

Care sunt orasele din Romania pe care le-ai vizitat? Este unul care ti-a atras atentia in mod deosebit, legandu-te emotional de el? Oras sau loc...
Am vizitat o gramada de orase si multe mi-au placut. Amintirile mele se cam amesteca, asa ca da, un singur nume de oras care ma inspira foarte mult imi vine in minte. Este Brasov-ul, cum ti-am mai spus, superb si chiar inconjurat de munti; imi place enorm!

Ai mai multe business-uri aici printre care si Evadeaza cu Noi, care este mai degraba un proiect de suflet decat un business. Cum a luat nastere Evadeaza cu Noi? Ce inseamna pentru tine acest proiect? Cate persoane sunt implicate in acesta?
Evadeaza cu Noi este altceva decat un business; da, este o pasiune! Este un vis de viata. Ceva ce ma trage in sus, din pat, catre oameni, catre natura, catre mine. Este activitatea de zi cu zi care ma implineste, imi da energie sa fac si celelalte activitati ale mele.
Evadeaza cu Noi s-a nascut in mintea mea acum 3 ani de zile, in ziua cand, la mare, in Vama Veche, ma plangeam prietenei mele ca nu am o pasiune, cum au ceilalti. Ii spuneam ca nu inteleg de ce. Mi-a spus ca avem toti in noi pasiuni... Acum sunt pe deplin de acord cu ea; unele zac in asteptarea descoperirii, altele sunt evidente. Prietena mea, Casandra, mi-a propus ajutor in descoperirea lor, punandu-ma sa fac un exercitiu de transpunere in viitor si punandu-mi intrebari cheie. M-a ajutat sa adun informatii despre ceea ce imi place si, pe urma, sa le imbin intr-un tot. La final am ajuns la ceva ce se apropia de evadeazacunoi. Aproape instant, cu formarea dorintei respective, imaginea a doi prieteni mi-a aparut. Aceste doua persoane, care pe urma au acceptat sa ne intalnim, sa discutam despre idee, mi-au si devenit asociati. A trecut peste un an inainte de a lua hotararea sa le propun sa ne intalnim, sa impartasesc ideea mea cu ei si sa vedem impreuna daca dorintele noastre pot fi comune. De atunci s-a nascut prima Evadare si, datorita lui Andrei, unul dintre prietenii asociati, s-a nascut si numele, foarte inspirat de altfel, dupa parerea mea; l-am adoptat imediat ce mi l-a propus. Ne reprezinta atat de bine!
Scopul nostru este sa iesim din cotidian, cum s-ar zice prea bine in franceza: metro boulot dodo... ceea ce nu am de gand sa fac in viata mea! Sa avem aventuri noi, sa cunoastem lume practicand activitati sportive si apropiindu-ne de natura. Sunt atatea motivatii ca sa continuam.
Scopul in sine este sa ne traim viata ca pe o vacanta, sa profitam de ea cat putem de mult!

Care sunt activitatile pe care le propuneti participantilor la o Evadare?
Activitatile sunt foarte diverse; gasim ceva ce ne-ar placea sa facem, gasim unde se poate face, ne interesam cat, cum, cand si, odata negociate conditiile cu profesionisti, propunem prietenilor nostri, prietenilor lor si celor bine intentionati care aud despre noi, sa evadeze cu noi! 
Suntem orientati catre sporturi extreme pentru ca ne place sa ne depasim limitele, sa simtim viata cum trece prin noi; nu e nimic mai bun ca o palma, sa te trezeasca din amorteala!

Pe cand o noua Evadare si unde?
Tocmai ne-am intors duminica asta, 31.05, de la rafting in Gorj si plecam sambata care vine, pe 5 iunie, in Turcia, pe insula Gokceada, sa practicam 10 zile kitesurfing, scuba diving, calarie si putin tursim. 
In septembrie vom vizita Delta, vom sari cu parasuta.
Si, intre timp, mountain bike, drumetie, catarare, calarie, tir cu arcul, wakeboard si multe altele vor fi terenul nostru de joaca la vara! 

Care sunt costurile (aproximative), pentru un participant la o Evadare de o zi sau de, sa zicem, 10 zile, cum este cea de acum, de pe 5 iunie, in Turcia, pe insula Gokceada?
Variaza destul de mult, in functie de activitate.
Rafting, de exemplu, o persoana – 50 € si drumul pana la punctul de intalnire.
De zece zile, depinde cate activitati ai ales sa practici, pentru ca nu e nimic obligatoriu cand pleci cu noi. Daca practici toate activitatile propuse in Turcia, de exemplu, te duce la peste 500 € + drumul si mancarea, cazarea fiind inclusa.

„Traieste-ti viata ca pe o vacanta” – sa inteleg ca acesta este nu numai motto-ul proiectului Evadeaza cu Noi, dar si al tau. Reusesti asa ceva? Cum?
Momentan, pastrez secret principiul pentru ca, daca divulg asa o informatie, nu se va mai duce nimeni la serviciu. 
Peste gluma, nu e asa simplu. Lucrez la asta si mai am mult de lucru pana sa ajung sa-mi traiesc viata ca pe o vacanta pe termen lung. Nu e roz tot timpul si banii vin mai greu dintr-un astfel de mod de trai. E necesar sa fii pasionat si sa nu ai o atractie deosebita pentru bani.

Viata este o vacanta, o modalitate de a te aventura in diverse situatii extreme. De ce iti este tie frica?
De femei si de puterea lor de a te seduce, suficient incat sa-ti pierzi mintile... 

In afara de a calatori, ce altceva iti mai place sa faci in timpul liber? Ce pasiuni ai?
Pasiunile mele sunt imbinate in Evadeaza cu Noi, deja. Calatoriile, socializarea cu oameni noi, de a regasi in alt context prieteni, de a practica sport, sport extrem in acest caz, de a ma apropia de natura.

Ce muzica asculti, ce carti citesti?
Ascult absolut de toate ca muzica; doar sa aiba efect pozitiv asupra auzului meu, cu o mica preferinta pentru rock... Pink Floyd, care este atmosfera din jurul meu in momentul in care raspund intrebarilor tale, Led Zeppelin, Ben Harper,...
Imi place sa citesc romane care, in plus de a te transporta in universul lor imaginar, iti dau ceva ce ai sa retii pe viata, cand iti permiti sa constientizezi.
Citesc romane de toate genurile, carti de dezvoltare personala. Imi place tot ce este legat de psihologie, de modul de functionare a creierului.

Care sunt valorile in care crezi si pe care le urmezi si nu ai renunta la ele nicidecum?
Sinceritatea.

Calitatea pe care o admiri cel mai mult la o femeie? Si la un barbat?
Admir oamenii cand au un Suflet bun si Sufletul nu are sex.

Stim ca francezii au un ascutit simt al gustului, fiind printre cei mai buni gastronomi; tu gatesti? Ce iti place sa gatesti?
Da, chiar imi place! Imi place sa gatesc ce gasesc in frigider si, in functie de cum ma inspira alimentele gasite, sa gatesc ceva pe gustul meu. Des iese ok, uneori ratez si alteori iese foarte bun. E un fel de experiment de zi cu zi.  Cand primesc pe cineva invitat de ceva timp, gatesc ceva existent intr-o reteta, nu fac experiente culinare pe invitatii mei. Nu sunt bucatar si nu am cunostinte gastronomice suficient de vaste, incat sa-mi permit asa ceva.
Imi place sa gatesc boeuf bourguignon, conopida gratinata in sos alb cu infuzie de ciuperci, mi-a placut experienta tartiflette; vreau sa mai fac. 
Ar mai fi altele, dar nu are sens sa le dau pe toate... risc sa fiu prea lung pentru mine si prea scurt pentru cititori! 

Mancarea romaneasca iti place? Care este preferata?
Nu am un fel de mancare preferat, ci ingrediente. Sunt nebun dupa sosuri, branza si amestecuri bine gandite. Imi place mult mancarea romaneasca... cum am si spus spre inceputul interviului.

Ai ajuns sa te simti in Romania ca acasa? Ce inseamna „acasa” pentru tine?
Acasa, da, asa ma simt aici. Simt acest sentiment pentru locul in care imi creez radacini... desi nu prea sunt o fire radacinoasa. 
Radacinile sunt persoanele la care tin. Locul in sine nu castiga decat interesul meu; nu ma face sa ma simt acasa.
M-as putea simti acasa oriunde, din momentul in care as fi inconjurat de persoane de pretuit.

La final, cateva sfaturi / ponturi pentru calatorii de pe site-ul Amintiri din Calatorie...
Luati Romania precum o vedeti, cum o gasiti, nu va asteptati la nimic si atunci cele mai frumoase momente, locuri, persoane, sentimente vi se vor dezvalui. Romania se traieste, nu se povesteste...

http://evadeazacunoi.ro/

http://www.amintiridincalatorie.ro/articol_vip-87-a_trai_inchis_sau_a_evada_cu_prietenii

Interviu realizat de Lacramioara Opris pentru amintiridincalatorie.ro